Nu România, ci Turcia a preluat vocaţia de „pod la Marea Neagră“

Imediat după '90, au început să vină înspre România mesaje discrete de interes care, mai târziu, au fost formalizate la nivelul cel mai înalt: ambiţia României, înainte şi mai ales după ce va fi devenit parte a UE şi NATO, ar fi trebuit să fie ajungerea la un statut special, absolut unic la nivelul celor două construcţii şi care i-ar fi putut garanta multiple beneficii pe termen lung şi foarte lung.

Ambiţia României: să devină pod la Marea Neagră, trecea obligatorie, în ambele sensuri, pentru tot ce aveau să fie relaţii politice, economice, militare cu Rusia, Orientul Apropiat şi cel Îndepărtat. Ideea se baza pe argumentul logic că România acelui moment prezenta o combinaţie care o făcea ideală pentru o asemenea alegere: locaţie geo-politică exact la punctul de convergenţă al căilor de transport existente atunci şi a celor care se aproximau pe noile hărţi de putere, avea potenţialul adversativ cel mai redus şi legăturile tradiţionale îndestul de bine conturate pentru a se poziţiona ca un mediator binevoitor şi util. 

Între timp, ştiţi ce s-a întâmplat, iar rezultatul este cel pe care-l putem vedea cu ochiul liber. Dar rolul de „pod la Marea Neagră“ trebuia îndeplinit de cineva, iar Turcia şi l-a asumat în forţă, în primul rând înspre propriul său beneficiu şi anunţând că are aliaţi îndestul de puternici încât să poată face faţă oricărei presiuni din partea vechilor aliaţi. 

Poate România, conform tiparelor diplomaţiei sale tradiţionale, s-ar fi temut sau s-ar fi sfiit să supere pe cineva, mulţumindu-se cu un rol discret şi topită în fundal. Cine a crezut că Turcia lui Erdogan va face acest lucru, s-a înşelat amarnic, greşeală de raţionament geo-politic de care au profitat cei din noua alianţă majoră de putere a lumii, Organizaţia de Cooperare de la Shanghai care preia şi foloseşte canalul pierdut de americani atât în zona Mării Negre cât şi a estului Mării Mediterane pentru a-şi definitiva primele structuri serioase de implantare economică, politică şi, evident, militară. 

Turcia a devenit, pentru zona noastră, un actor cu funcţii din ce în ce mai complexe, fie auto-asumate, fie atribuite de noii săi parteneri strategi, calităţi la care nu ne putem uita decât cu neputinţă şi absolut justificată invidie. Căci vedem cum funcţionează, atunci când există, ştiinţa de guvernare combinată cu respectare riguroasă, aş îndrăzni să spun chiar folosind absolut orice mijloace, a unei viziuni politice asimilată cu cea naţională. 

Iar această Turcie devenită cap de pod pentru toate interesele majore, a trecut la o ofensivă pe toate fronturile, dorind şi reuşind să ocupe un loc relevant în discuţia de acum, cea privind refacerea hărţilor de putere ale lumii. Se opune pe un ton absolut decis oricărei sancţiuni date de americani pentru că a achiziţionat sistemele de rachete S-400 ruseşti pe care le consideră mai fiabile decât sistemele PATRIOT şi, în faţa blocării livrării de avioane F35, spune că este gata să achiziţioneze avioane de luptă ruseşti SU-57 de ultimă generaţie. 

Dar, şi asta mi se pare cel mai interesant lucru, Preşedintele Erdogan s-a aflat în aceste zile în Africa de Sud în momentul reuniunii liderilor din ţările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud) în care s-a exprimat solidaritatea lor deplină în a retalia în mod corespunzător la sancţiunile comerciale impuse de SUA. A avut însă, în acest context deschis şi de înţelegerile atât de prieteneşti şi informale între Trump şi Putin, o întâlnire specială cu liderul Federaţiei Ruse. Iar tema discuţiei a fost pregătirea viitorului Summit de la Teheran din cadrul Procesului Astana, angajamentu al celor trei puteri regionale (Rusia, Turcia şi Iran) din Orientul Apropiat de a găsi o soluţie la criza din Siria. 

Toate astea în paralel cu ofensiva cealaltă, a prietenilor şi aliaţilor Rusiei, de a convinge câteva ţări din centrul şi estul Europei (acelea puţine încă neconvinse în mod formal) că nu mai trebuie să considere Kremlinul drept un duşman, ci un prieten istoric ce trebuie preţuit ca atare. Culmea ironiei, pledoaria asta n-o face Turcia, ci este sarcina asumată de Primul Ministru Viktor Orban. Prezent în România pentru a transmite vorbe de înţelepciune care seamănă foarte tare a avertisment, mai ales dacă sunt spuse în contextul punerii în discuţie a Tratatului de la Trianon:

„Punctul meu de vedere este că UE duce o politică, şi scuzaţi expresia, primitivă faţă de Rusia, spunând că Rusia reprezintă un pericol. Pentru că, într-adevăr, în UE există ţări membre care se pot de-a dreptul simţi în pericol faţă de Rusia. Vorbim de Ţările Baltice, vorbim de Polonia, istoria şi apropierea geografică confirmă acest lucru, dar majoritatea ţărilor din UE nu resimt acest pericol, această primejdie, nici slovacii, nici cehii şi nici noi nu avem motive să credem că Rusia ar reprezenta vreun pericol, vreo primejdie pentru noi. Deci, este foarte clar că Ţările Baltice, Polonia şi alte ţări ar beneficia de garanţii suplimentare din partea NATO, din partea UE pentru a se simţi în siguranţă, dar restul ţărilor ar trebui să beneficieze de dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu Rusia. Deci, în loc de această politică primitivă faţă de Rusia, ar trebui să avem o politică mult mai specializată, mult mai bine definită cu Rusia".

Repet, odinioară, României i s-a solicitat să se gândească foarte bine dacă doreşte să fie „cap de pod“. Acum, însă, în noul context, cu Rusia aliată strategic cu Turcia, cu care închide ermetic regiunea Mării Negre, iată cum îi doresc unii să arate continuarea podului pro-rus, sau prietenos faţă de Rusi, adică acele ţări „care nu au motive să creadă că Rusia ar reprezenta vreun pericol“: zona Mării Negre ca punct de pornire/control, cu România şi Bulgaria completând coridorul care merge în inima Europei, trecând prin Ungaria, Slovenia, Cehia.

Politicienii noştri nu replică nimic, dezinteresaţi complet de problemele europene şi globale. Se fac că nu văd şi nu aud insultele teribile aduse de Viktor Orban României în momentul centenar al existenţei sale. Treaba lor? De ce nu, deoarece domnului Prim Ministru Orban ar trebui să-i replice doamna prim-ministru Dăncilă şi nu cred că cineva din clasa noastră politică îşi ia acest risc existenţial. Dar pe noi cine ne apără? Se construieşte o nouă zonă tampon cu ţări din centrul şi estul Europei, pornind de la ceea ce observa just V. Orban: „Trebuie să înţelegem foarte clar, Rusia se autopercepe ca o ţară care nu se află în siguranţă dacă nu există zone tampon în jurul Rusiei. Deci, Rusia va continua să creeze aceste zone tampon în jurul ţării“.

Aşa e. Asta a fost o parte a discuţiei de la Helsinki în care s-a vorbit despre zone tampon în estul Rusiei, dar şi despre zone tampon între Siria şi Israel. Dacă reuşeşte infiltrarea, Rusia va avea un coridor uriaş de penetrare în inima NATO, iar răsplata Turciei ar putea fi demult dorita revenire în forţă în Balcani. Iar nouă nu ne rămâne decât să măsurăm efectele dezastruoase ale unui anume mod de a înţelege politica şi de a păstra canale discrete pentru discuţii în orice situaţii.