Mize enorme la Riga: cine va controla piaţa nucleară a estului Europei?

Logic, poate să sune un prim răspuns, există doar o singură variantă: dată fiind apartenenţa ţărilor din zonă la cele două sisteme politice şi de securitate, UE şi NATO, firesc este ca totul să se afle sub controlul legislativ, economic şi de securitate pe care-l implică sau sugerează această calitate.

Din păcate, nu este şi o imagine corectă asupra realităţii momentului cât şi a perspectivelor pe termen scurt, mediu şi lung. Cauza invocată este dublă: ţările din estul Europei, profund afectate de criza economică, nu au resursele de a proceda la închiderea centralelor nucleare existente. Cu excepţia României, uitaţi-vă la ce ne arată această hartă a dependenţei strategice a părţii noastre de lume faţă de Rusia în domeniul nuclear.

Interesant. O piaţă care valorează sute de miliarde de euro. Dar valoarea economică directă, cea mai uşor calculabilă, nu înseamnă decât foarte puţin în raport cu celelalte mize, cele legate de viitoarele construcţii, de alimentarea cu combustibil şi de costurile (politice şi de securitate) ale menţinerii prezenţei ruse, la un asemenea nivel de monopol, înăuntrul structurilor NATO şi UE.

De aici, în aceasttă ultimă perioadă, îşi are originea o bătălie puţin vizibilă dar nu mai puţin feroce de influenţe, lobby, presiuni politice, ameninţări şi contraameninţări, întâlniri mai puţin sau deloc mediatizate la nivel foarte înalt. Tema este simplă şi colosal de importantă: cine va ajunge să controleze piaţa nucleară a centrului şi estului european?

Deloc, absolut deloc simplu de răspuns şi, din această cauză, Summitul de la Riga este esenţial deoarece tema aceasta este subsidiară multora dintre agendele vizibile ale participanţilor, dar constituie şi una dintre armele principale pe care, în caz de eşec al discuţiilor, le-am putea vedea aproape instantaneu folosite de marii actori – SUA, Rusia şi UE. Iată explicaţia.

Contextul

Să nu uităm că, în ansamblu, centralele nucleare europene prezintă o dependenţă importantă faţă de furmizarea de combustibil nuclear din Federaţia Rusă, în proporţie de aproximativ 35%. Dependenţa nu se manifestă atât de mult în domeniul importului de uraniu natural din Rusia – în 2013, spre exemplu, UE nu a importat din Rusia decât 18% din necesar, 40% fiind asigurat de importurile din Kazahstan şi Canada. Dar ceea ce constituie un motiv de preocupare este depoendenţa europeană faţă de uraniul îmbogăţit provenind din Rusia – 36% din necesarul european pentru centralele nucleare a fost asigurat de furnizărul rus TVEL, structură derivată din compania-mamă, ROSATOM.

Patru ţări europene – Bulgaria, Republica Cehă, Slovacia şi Ungaria – depind în proporţie de 100% de furmizarea de combustibil nuclear din Rusia, necesar reactoarelor VVER concepute după tehnologii ruseşti. În plus, în Finlanda, două dintre cele patru reactoare nucleare aflate în funcţiune sunt de producţie rusească. În total, conform datelor oferite de Comisia Europeană în raportul din luna iunie a anului trecut, 18 reactoare nucleare din Europa depind complet de serviciile de mentenaţă asigurate de specialiştii ruşi – 2 reactoare în Finlanda, 2 în Bulgaria, 4 în Ungaria, 4 în Slovacia şi 6 în Republica Cehă.

În acest moment, Rusia este în negocieri cu diverse ţări din Europa occidentală pentru a putea deveni furnizor agreat la reactoarele de tip PWR. Mai mult, Ungaria a încheiat cu Rusia un acord financiar în valoare de 10 miliarde de euro pentru construirea de două noi reactoare alături de cele existente, tot la Paks.

„Dacă nu vor fi luate măsuri de flexibilizare, nu vor fi adoptate, aceasta ar putea duce la creşterea dependenţei UE faţă de furnizarea rusească de combustibil nuclear“, avertiza deja în urmă cu ceva timp Comisia Europeană.

Flexibilizare? Cum? Foarte interesate se anunţă companiile Westighouse şi Toshiba. Dar problema este că, spre exemplu, din 2007 compania americană nu mai produce combustibilul care să poată fi compatibil cu ceea ce este necesar pentru reactoarele de producţie sovietică cu apă presurizată tip VVER-440. În plus, există specialişti care susţin că barele de uraniu necesare sunt posibil de produs, în formatul necesar acestor centrale, doar în Rusia....

Mai este şi o chestiune de cost, foarte importantă în actuala conjunctură, deoarece combustibilul rusesc este livrat la un preţ cu mult inferior celui de pe piaţa occidentală. Acelaşi raţionament în cazul costurtilor de mentenanţă.

Dar nu este numai atât, căci vorbim de alte măsuri determinate de criza economică: centrale construite în perioada comunistă, ajunse acum la finalul perioadei de viaţă sunt totuşi menţinute în funcţiune, cum este cazul celor patru blocuri ale centralei din Ungaria – fiind luată pur şi simplu decizia de prelungire a duratei lor de viaţă cu 20 de ani (ele trebuind, teoretic, să fie închise unul după altul între 2014-2017). Sigur că există îngrijorări legitime legate de fiabilitatea acestora, instalaţiile şi tehnologia folosite fiind identice sau similare cu cele ale centralei de la Cernobîl.

Numai că decizia finală ţine nu de considerente ecologiste, ci de presiuni economice extreme şi de determinări politice şi raţionamente geostrategice. De unde posibilitatea ca măsurile viitoare să evolueze în toate direcţiile.

Vor reuşi negocierile de la Riga şi se va ajunge la deschiderea drumului spre următoarea mare negociere globală?

Atunci este foarte posibil ca Uniunea Eurtopeană să nu mai fie extrem de preocupată de prezenţa predominantă a ruşilor în spaţiul est-european pe pieţele nuclearului. Existră o bază de percepţie pozitivă a opiniei publice pentru o asemnea măsură? Drept răspuns, se va scoate un sondaj EUROSTAT (îl puteţi accesa aici) în care se vede că n-ar prea exista îngrijorări europene în domeniul folosirii energiei nucleare şi, în consecinţă, se va invoca regula europeană conform căreia fiecare Stat Membru are dreptul să-şi construiască propriul mix energetic şi să ia soluţiile cele mai convenabile.

Dimpotrivă, vor eşua negocierile de la Riga?

Păi, atunci vine imediat Consiliul European din iunie unde, pe surse, se aude că ar figura întărirea listei de sancţiuni cu acele două măsuri care pot să doară foarte tare – interzicerea accesului Rusiei la sistemul SWIFT şi măsuri care să afecteze la modul restrictiv activitatea ROSATOM în ţări membre UE. Cu o eventuală primă acţiune evidentă, exprimarea unui dezacord european formal asupra acordului Ungaria-Rusia ceea ce, măcar teoretic, ar trebui să ducă la anularea sa şi stoparea proiectului.

Mai avem puţin de aşteptat pentru a vedea de unde urmează să bată vântul peste regiunea noastră. Nu ştiu dacă tema ne interesează foarte tare deoarece chiar nu ştiu şi nici nu-mi pot imagina ce-i îi interesează în acest moment pe ai noştri...Dar, indiferent de indiferenţa românească, urmează, foarte rapid, să fie luate decizii cu impact pentru următorii zeci de ani. Impact extraordinar de important. Şi, în orice caz, nu doar economic.