Migraţionismul, o nouă ameninţare hibridă

Asistăm la acţiunile haotice ale ultimului dictator european, susţinut de următorul dictator european, Vladimir Putin, care speră să rămână preşedinte până în 2034 şi, desigur, are nevoie de un prieten într-un loc atât de izolat cum e dictatura.

În criza dintre Belarus şi Polonia, colateral şi Lituania asistăm, pentru prima dată în istoria recentă, la folosirea migranţilor ca armă hibridă şi confecţionarea unei crize în scopuri ce ţin de politica externă şi internă a unui stat agresor. De aceea, putem marca momentul noiembrie 2021 ca cel în care migraţionismul a devenit o nouă ameninţare hibridă, alături de terorism, jihadism, extremism. Dacă migraţia din anii anterior reflecta, în primul rând, o criză umanitară, acum discutăm despre ceva radical diferit, o criză produsă în laboratoarele serviciilor secrete ruse, cu scopul de a destabiliza graniţele externe ale Uniunii Europene şi a compromite ideea de drepturi ale omului şi valori umanitare cu care europenii se mândresc, ceea ce îi diferenţia de dictatori ca Putin şi Lukashenko. E posibil ca diferenţierea să devină din ce în ce mai puţin vizibilă, după evenimentele recente de la graniţa dintre Belarus şi Polonia.

Context

Cinismul unor lideri politici nu e nimic nou, la fel cum exploatarea unor vulnerabilităţi şi slăbiciuni de către adversari lipsiţi de scrupule şi conştiinţă e la ordinea zilei, inclusiv în politica noastră locală, unde vedem mereu actori de mâna a doua distrugând fără regrete speranţele unor întregi generaţii. La nivel european, precedentul creat de criza migraţiei din 2015, când milioane de oameni au luat cu asalt Mareea Mediterană şi trasee periculoase pe rutele terestre, a determinat Comisia Europeană, prin şefa acţiunii externe a UE de la acea vreme, Federica Mogherini să ofere Turciei 3 miliarde euro pentru a opri refugiaţii din Orientul Mijlociu în Turcia. Ulterior, Recep Tayyip Erdogan a şantajat UE pentru mai mulţi bani şi a permis ieşirea din taberele construite în Turcia. Mai mult, refugiaţii au fost blocaţi şi în Libia, de unde avem numeroase mărturii că oamenii sunt ţinuţi în sclavie, maltrataţi şi torturaţi. Aşadar, pe de o parte cinismul acestor state agresoare este facilitat, pe de altă parte de ipocrizia profundă a statelor membre UE, atunci când vine vorba despre o politică unitară asupra migraţiei şi standarde minimale, care există în dreptul european şi în jurisprudenţa europeană. Nu mai adăugăm aici şi imensa ipocrizie a standardelor minimale din Pactul Global asupra Migraţiei, semnat şi asumat de majoritatea statelor şi care rămâne o simplă declaraţie de intenţii. Acum, pe 18 decembrie, o să vedem iarăşi o sumedenie de astfel de declaraţii, în condiţiile în care situaţia din Libia persistă de câţiva ani, iar gărzile de coastă ale Libiei sunt plătite din bani europeni[1], deşi Libia se află într-un război civil de câţiva ani, care a îmbogăţit teribil mercenarii comandantului Khalifa Haftar, cel care va fi într-o zi responsabil de crime împotriva umanităţii[2], la experimentele teribile pe care face împotriva populaţiei civile.

Redefinirea migraţiei în era globalizării

După criza majoră din anul 2015, când Europa s-a trezit asaltată de milioane de refugiaţi din Siria, Irak, Afganistan şi din câteva state africane, ştirile cu oameni morţi în Marea Mediterană, inclusiv bebeluşi şi copii foarte mici, au făcut înconjurul globului în acea perioadă şi au sensibilizat politicieni ca Angela Merkel care a deschis larg porţile Germaniei, fiind liderul politic care şi-a asumat primirea refugiaţilor pe care celelalte ţări ezitau sau refuzau să îi primească. Cum bine ştim, la acel moment, Viktor Orban a decis că Ungaria nu va primi refugiaţi şi a ridicat atunci primele ziduri împotriva migranţilor[1]. Ulterior, Orban a trimis factura Uniunii Europene[2], iar acum discutăm despre ziduri ”legale”, luate în considerare chiar de către Comisie[3], ca soluţie[4] la prevenirea unei noi crize migraţioniste, după ce mai multe state membre au cerut măsuri mai dure împotriva migranţilor[5], fără nicio vină în această situaţie, oameni disperaţi, umiliţi, jecmăniţi şi plimbaţi de colo dincolo. Aşadar, la interval de nici câteva luni şi la câţiva ani de la precedenta criză a migraţiei, avem doi lideri politici europeni, Ursula von der Leyen şi Charles Michel care se contrazic[6] privind măsurile de respingere dură, prin sârmă ghimpată şi ziduri trumpiste, după modelul Orban[7], în Europa, împotriva noilor refugiaţi. Terminologia s-a schimbat şi ea radical după 2015, acum evitându-se cu orice preţ identificarea acestor oameni ca refugiaţi, ci preferându-se terminologia imprecisă de ”migranţi”, pentru a facilita diferenţierea şi respingerea lor pe criteriul economic, în sensul că migranţii economici, care pleacă din ţările lor în căutarea unor slujbe şi vieţi mai bune să poată fi respinşi din start. A devenit din ce în ce mai dificilă identificarea acestor oameni disperaţi care fug din ţările lor, ca refugiaţi, adică persoane care fug de conflict armat sau persecuţie[8]. În condiţiile în care, la finalul anului 2014, am avut pe glob 19.5 milioane de refugiaţi, iar în ultimii ani alte peste 5 milioane au tot venit către Europa, putem înţelege şi accepta reticenţa europeană de a primi în mod nediscriminatoriu toţi migranţii şi refugiaţii. Din punct de vedere legal însă problema devine din ce în ce mai dificilă, drept dovadă chiar situaţia prezentă dintre Belarus, Polonia, Letonia şi Lituania, care de facto anticipează[9] o criză mult mai gravă, care e pe cale să izbucnească, nu în ultimul rând o profundă criză umanitară, dincolo de jocurile geopolitice şi strategice ale liderilor politici, cu ambasadorul Rusiei la ONU acuzând explicit UE de ipocrizie pentru că nu le permite oamenilor să treacă graniţa şi să aplice pentru azil în UE, în speţă în Polonia[10].

Câteva concluzii

O altă miză a crizei provocate de Lukashenko, aşa cum bine punctează Michael Weiss, autorul cărţii despre ISIS: Inside the Army of Terror şi Monika Richter în Time, cel mai însemnat succes al ultimului dictator al Europei este faptul că un regim autoritar, împreună cu KGB au construit o criză, exploatând suferinţa umană cu un cinism greu de descris, pentru obiective ce ţin de politica lor externă[11].

Articol preluat din Radical News, integral poate fi citit aici: Migraţionismul, o nouă ameninţare hibridă - radicalnews.ro

[1] https://www.theguardian.com/world/2016/aug/26/hungarys-pm-plans-more-massive-fence-to-keep-out-migrants

[2] https://www.dw.com/en/hungarys-viktor-orban-sends-eu-a-border-fence-bill/a-40319972

[3] https://www.politico.eu/article/eu-money-for-border-infrastructure-legally-possible-charles-michel-says/

[4] https://www.politico.eu/article/eu-external-border-walls-divide-countries-internally-poland-belarus-hungary/

[5] https://www.dw.com/en/eu-leaders-call-for-tougher-migration-controls-amid-border-surge/a-59586898

[6] https://www.theguardian.com/world/2021/oct/22/ursula-von-der-leyen-says-eu-will-not-fund-barbed-wire-and-walls

[7] https://www.euractiv.com/section/politics/short_news/babis-orban-should-be-thanked-for-building-the-wall-against-immigrants/

[8] https://www.unhcr.org/ro/380-refugiat-sau-migrant-cum-este-corect-punctul-nostru-de-vedere.html

[9] https://foreignpolicy.com/2021/11/22/poland-belarus-border-crisis-migration-eu-politics/

[10] https://www.nytimes.com/live/2021/11/11/world/belarus-poland-border-migrants

[11] https://time.com/6121141/belarus-europe-migrants