Carte de reportaj. Jucătorii magici (I)

Prima poveste începe, în plină noapte polară, pe aeroportul din Alto, departe, foarte departe în nordul Norvegiei. De acolo urma să plecăm, cu o călăuză locală, să vizităm un tărâm legendar, cel în care trăieşte încă populaţia Sami, autohtonii cu o istorie ce se pierde în mileniile gheţii şi vremurilor despre care nu povestesc decât legendele.

Pierdusem deja noţiunea timpului şi trecusem dincolo de oboseală, schimbând de două ori avionul de la Oslo, acum într-un aparat micuţ, extrem de manevrabil, dar parând doar o jucărie nevinovată zgâlţâită puternic de o furtună de zăpadă într-atât de duşmănoasă, încât pilotul primise ordinul să rămână cât putea de mult în aer, în aşteptarea unui moment de respiro când cei de la sol aveau să anunţe că pista este oarecum liberă... Eram doar zece pasageri, doar eu şi operatorul cu care lucram atunci, Florin Orezeanu, nefiind de acolo, adică trăind cu oarecare intensitate dramatică scuturăturile din ce în ce mai puternice care făceau să vibreze, când grav, când ascuţit, aripile avionului. Vântul părea că se luptă să inece, măcar pentru câteva secunde, motoarele ce ni se păreau micuţe şi nevolnice.

În fine, ajungem să aterizăm şi, la ieşirea din avion, coborând pasarela acoperită complet cu gheaţă şi respirând în şoc un aer la -34 de grade, am văzut primul mare spectacol al spaţiului nordic: imediat după oprirea motoarelor avionului, s-au pornit maşinile enorme ca de pompieri care trimiteau jeturi uriaşe de spumă pentru a desprinde stratul de gheaţă de pe fuzelaj, împiedicând şi depunerea zăpezii care cădea atât de intens, încât nu vedeai la mai mult de câţiva metri... Am trecut printr-un tunel fastuos în alba lui densitate, până la maşinuţa aeroportului care ne-a dus în sala de aşteptare-plecare-sosire, minusculă, dar, pentru noi, miraj paradisiac, ameţitor cu arome de ceai fierbine şi sandvişuri cu icre negre şi icre de somon.

Ne-am încălzit puţin şi am plecat imediat, iarăşi spre nord, înspre o locaţie aflată la margine de fiord, cam la 400 de km. Drumul avea să fie uşor, ne spunea călăuza noastră, om născut chiar în regiunea aceasta a nordului nemilos şi cel care trebuia să ne introducă în lumea fascinantă a triburilor Sami şi, mai ales, să ne facă acceptaţi de aceştia. Dar asta e o altă poveste...

Eram, deci, în noaptea polară, şoseaua trecea prin pădurea de poveste, specifică doar peisajului nordic, cu brazi enormi şi aliniaţi cu o exactitate matematică de atât de priceputul grădinar al lui Dumnezeu, muncind acolo de la începuturile lumii. Maşina noastră înainta rapid prin furtuna grea de zăpadă. Eram singuri pe şosea. Singuri în sensul că nu am văzut nici o altă maşină "particulară", în schimb, exact la fiecare trei sferturi de oră, ne intersectam cu un camion uriaş care proiecta zăpada în lateral, lăsând în urmă o şosea care arăta ca vara. Senzaţia era uluitoare, căci, de fiecare dată, aveam certitudinea că în dreapta şi stânga noastră se mai ridica cu un metru zidul de zădadă prin care ne strecuram, absolut compact din cauza frigului extrem, incredibil de frumos şi perfect mortal în cazul în care soarta ne-ar fi abandonat cumva acolo.

Greu să se întâmple aşa ceva, ne explica foarte liniştit ghidul nostru, deoarece maşina era echipată (obligatoriu, prin lege) cu instalaţie de radio-recepţie, cu instalaţie suplimentară de emisie de semnal de alarmă cu legătură directă pe satelit, dar şi cu sistemul de alertă existent (şi perfect funcţional) pe toate şoselele şi legat la sistemul naţional unitar de intervenţie în caz de catastrofă. Apoi avea alimente conservate pentru câteva zile, tot pentru câteva zile ajungea şi instalaţia de făcut mâncarea, existau dotările minimale de intervenţie pentru deszăpezire.

Dar, povestea magică, începe în momentul în care a spus că vrea să ne facă un cadou, ca între prietenii care devenisem şi, poate, plăcut surprins de fascinaţia reală pe care simţea că o exercită asupra noastră lumea sa, foarte rar vizitată chiar şi de norvegieni, d-apoi de unii veniţi din locuri care trebuiau arătate şi definite pe harta mapamondului.

De-abia trecuse camionul de desăpezire. Ghidul ne face semn să tăcem şi, tot prin semne, ne arată că va opri la marginea şoselei, acolo unde era un fel de refugiu. Tot ne făcea semn să nu facem zgomot, dar să şi ieşim din maşină cât puteam de repede. Am tras pe noi hainele de blană, ne-am pus măştile pe faţă şi am coborât, dinamizaţi de semnele din ce în ce mai disperate ale omului nostru care ne arăta că nu trebuie să mai facem un pas mai departe şi, din nou, obsedant, ne îndemna la tăcere absolută. Era, vă reamintesc, noaptea polară, cu acel cer al nordului extrem, parcă desenat într-un negru uşor translucid şi cu stele scânteietoare de parcă erau constelaţii de diamante. Eram înconjuraţi de pădurea eternă, aşa cum trebuie să fi fost la începuturile lumii. eram copleşiţi de senzaţia de nimicnicie şi umilinţă în faţa unei naturi atotputernice, dominante şi aparent indiferente.

Moment în care omul ne face un semn, ne arată că nu are mască şi apoi ridică un deget spre cer. Apoi, din nou, un semn să aşteptăm. Şi, deodată, ridică faţa spre cer şi începe să fluiere. Nimic altceva. Absolut nemişcat, fluiera uşor, fără o melodie oarecare, dar cu un sunet absolut clar în tăcerea absolută din jur.

Şi, deodată, se produce miracolul absolut: din înaltul cerului vedem cum începe să se formeze un cerc de nor, din ce în ce mai mare în înalt. Omul continua să fluiere şi, parcă ascultându-l, norul acela, deja colorat în verde intens pe mijloc şi în verde smarald pe lături, începe să coboare spre noi, cu un vârf ca de tornadă care vine din ce în ce mai aproape şi, în clipa când era gata să-l atingă, omul nostru încetează să fluiere şi limba de smaralgd se retrage în cer, dispărând în câteva minute.

Vedeţi, ne spune călăuza, asta făceau bunicii mei Sami ca să ne sperie şi să ne înveţe să fim copii ascultători. Ziceau că ştiu să cheme demonul frigului care stă ascuns în cer în mantia lui verde şi vine să te ia dacă părinţii te dau jertfă pentru a potoli spiritele furtunilor dă zăpadă care ucid oamenii, renii şi câinii. Ne spuneau că, uite cât de repede vine, căci nimic nu îi e mai drag decât un suflet de copil dus acolo departe, în palatul lui de gheaţă...Acestei lumini a nordului i se spune Guovssahas în limba Sami, ceea ce însamnă "lumina care poate fi auzită" şi, în legende, este materia din care este făcută armura Valkyriilor, fecioarele războinice temute şi acum pentru frumuseţea lor ucigaşă şi răpitoare de minţi de tineri bălai şi cu ochii albaştri, plecaţi după ele în tărâmul fără sfârşit şi fascinant al morţii albe.

Ce ziceţi de asta?, ne-a întrebat bucuros că spusese o istorie frumoasă. Nu vedea, sau nu dorea să vadă, că avea în faţă doi străini cărora le deschise, dintr-o dată, porţile spre un miracol tangibil, posibil de văzut, poate şi de explicat, dar atât de frumos, ciudat şi neaşteptat, cum erau pisicile care, asemeni celor din imagine, ne aşteptau, magice, demne şi indiferente, într-o zăpadă de câţiva metri, la uşa casei primului popas, prietenul său, devenit şi al nostru în ceasuri de neuitat, crescătorul de câini huskie.

Ciudat, poate prelungind magia, când am ajuns la casa aceea, am coborât din maşină şi ni se părea că pisicile, care oricum nu ne băgau în seamă, se uitau cu atenţie la ceva: in ochii lor am văzut reflectându-se magnifica auroră boreală ce se născuse acum în jurul nostru. Nici acum nu ştiu dacă pisicile ştiau şi ele legenda sau erau acolo, dincolo de timp, martore hieratice la desfăşurarea magiei. Sau, cum poate s-a şi întâmplat, aşteptând curioase, asemeni tuturor pisicilor, să vadă dacă şi cum vor fi ieşit barbarii veniţi de departe din încercarea întâlnirii cu Spiritul Etern al Marilor Zăpezi.