Rezultatele la Evaluarea Naţională ilustrează impasul grav în care se găseşte învăţământul românesc

Iată datele statistice care ilustrează afirmaţia din titlu. 5 martie 2016 - rata de prezenţă la simularea Evaluării Naţionale s-a situat la 90,71% din totalul celor 187.006 elevi de clasa a VIII-a. 25 iunie 2016 - peste 153.000 de absolvenţi de clasa a VIII-a sunt aşteptaţi la probele din cadrul Evaluării Naţionale. 27 iunie 2016 - 149.130 de absolvenţi ai clasei a VIII-a au participat la prima probă scrisă din cadrul Evaluării Naţionale 2016.

Din datele disponibile la această oră 148.647 elevi s-au prezentat la ambele probe, 111.510 au luat medii peste 5 (75%) şi 37.137 medii sub 5, adică 25%. 36.000 de elevi nu s-au prezentat la examenul de Evaluare Naţională, adică din start un abandon şcolar de 19,2%.

Procentul de promovare calculat de minister la nivel de ţară nu ţine cont de aceşti elevi. Îi aruncăm peste bord, îi ignorăm, nu ne pasă ce se întâmplă cu ei. Contează doar cei care s-au prezentat, după princpiul „nu votezi, nu contezi.”

Aici este vorba, însă,  de elevi şcolarizaţi pe banii statului, pe salariile plătite profesorilor,  de o forţă de muncă necalificată care, după calificare,  ar fi extrem de utilă economiei româneşti, investitorilor români şi străini.

Dacă luăm în calcul şi elevii neprezentaţi pentru că nu s-au simţit pregătiţi (ce alt motiv să fi avut, după 8 ani de şcoală?), procentul de promovare este de fapt aproape 60%, şi nu 75% cât se laudă Ministerul Educaţiei.

Se păstrează discrepanţele mari între judeţe, existente şi anii trecuţi, fără justificare, fiind vorba de mii de elevi şi sute de profesori. Astfel, Brăila a înregistrat 89,2 la sută, urmat de Cluj, cu 88,9 la sută. Municipiul Bucureşti se clasează pe locul trei, cu 87,2 la sută medii peste 5, urmat de Prahova cu 85,9 la sută şi Galaţi, cu 81,9 la sută. 

La polul opus Giurgiu (55,1%), Teleorman (60%), Mehedinţi şi Călăraşi, ambele cu 64,9%.

Şi nu este totul.

Nu toţi elevii care au trecut de Evaluarea Naţională vor merge şi la Repartiţia computerizată care le-ar deschide accesul la liceu.

În anii trecuţi, un segment important din cei care s-au prezentat la Evaluarea Naţională  au renunţat să meargă mai departe. Cei cu note sub 5, 37.000, în majoritatea lor nu vor merge la liceu, ridicând abandonul şcolar la circa 70.000 de elevi, 24%. Există speranţa că o parte dintre aceştia vor merge, totuşi, la Şcoala Profesională. Să vedem câţi vor profita şi de această oportunitate.

Cifra este absolut dramatică, în condiţiile în care ţinta UE pentru 2020 este de 10%, iar media UE acum este de 12%.

Nimeni nu se întreabă care sunt cauzele acestui abandon şcolar masiv, mult peste media europeană. N-am văzut o comisie de experţi independenţi care să primească sarcina de la autorităţi să facă o analiză pe un eşantion reprezentativ de câteva mii de elevi care sunt în abandon şcolar, inclusiv prin deplasări în teren, şi care să se finalizeze cu o radiografie a fenomenului studiat şi cu propuneri de măsuri pentru remedierea situaţiei abandonului şcolar.

În Germania, când în 2003 testele PISA au plasat ţara pe la mijlocul clasamentului, a existat o dezbatere naţională vreme de doi ani, finalizată cu măsuri de remediere, care au dat şi roade.

Pe lângă situaţia materială a familiilor, cauza determinantă este aceea că elevii şi familiile lor nu mai văd rostul şcolii. Ce învaţă la şcoală nu le este de folos în piaţa muncii, pentru că angajatorii vor cu totul altceva.

Pe urmă, în loc ca şcoala să se plieze pe nevoile şi interesele elevilor, se întâmplă invers. Şcoala îi obligă pe toţi elevii să intre ca într-un Pat al lui Procust, să înveţe ce le pretinde şcoala, indiferent de tipul de inteligenţă şi personalitate ale fiecăruia.

În loc să existe mai multe trasee educaţionale, ca în Germania, unde din clasa a V-a se desparte filiera teoretică de cea tehnologică, la noi toţi elevii trebuie să înveţe diagrame, inecuaţii, sisteme de ecuaţii şi alte concepte sofisticate, pe care unii dintre elevi nu le înţeleg, pur şi simplu.

Disperarea de a fi dispreţuiţi de profesori şi de colegi,  pentru că nu înţeleg anume concepte sofisticate, îi goneşte de la şcoală. Şi ne trezim cu acest abandon uriaş.

Nu se întrevăd metode de ameliorare a situaţiei catastrofale de la gimnaziu.

Noul plan cadru pentru gimnaziu, aprobat de Ministerul Educaţiei este acelaşi cu cel din urmă cu 50 de ani. În plus, prevede şi 33, 34 de ore pe săptămână la clasele a VII-a şi a VIII-a, adică 7 ore pe zi, când orice profesor ştie că mai mult de 5 ore elevii nu pot să fie atenţi. Cui foloseşte supraîncărcarea cu ore care oricum nu se fac, dar sunt plătite de la bugetul de stat? Întrebare retorică, desigur.

Rămâne speranţa Şcolii Profesionale

Din păcate, dacă în 2003 aveam 270.000 de elevi în Şcoala Profesională, azi abia dacă avem 60.000.

Cauzele sunt multiple. Conform legii, trebuie să existe un contract tripartit, şcoală, familie, entitate economică, prin care unitatea economică se obligă să asigure instruirea practică a elevilor. Lucru greu de realizat, pentru că micii întreprinzători au nevoie de 4-6 elevi la practică, iar clasa are 30 de elevi.

Firme mari nu se găsesc în toate localităţile, iar agenţii economici nu beneficiază de facilităţi fiscale dacă se implică în formarea profesională a elevilor.

Din aceste motive preferă să se descurce cu ucenicie la locul de muncă, mai ales că fără o diplomă şcolară pot oferi salariul minim pe economie celor angajaţi în acest fel.

Ce vor face cei 70.000 de elevi în abandon şcolar? Munci necalificate, în România şi alte ţări din UE, agricultură de subzistenţă, o parte va merge la Şcoala Profesională, probabil circa 20.000, în cel mai bun caz.

Concluzii şi soluţii

• Introducerea mai multor trasee educaţionale începând cu clasa a V-a, pentru ca elevii şi familiile lor să aleagă pe acela care se potriveşte cel mai bine personalităţii copiilor.
• Un plan cadru pentru gimnaziu cu maximum 25 de ore pe săptămâna.
• Mai multe grade de libertate acordate cadrelor didactice pentru a adecva  procesul didactic la particularităţile colectivului de elevi cu care lucrează.
• Renunţarea la caracterul strict teoretic al curriculei şi introducerea în curriculumul şcolar a dimensiunilor aplicativ-practice, interdisciplinare şi generatorare de învăţare continuă.
• Schimbarea cadrului legislativ în care funcţionează Şcoala Profesională, pentru a deveni atractivă pentru elevi şi agenţi economici. Reluarea programului de Campusuri Şcolare iniţiat în anii 2007-2008.
• Instalarea unui sistem de evaluare standardizat, unic la nivel de ţară, care să măsoare progresul şcolar al elevilor.
• Salarizarea profesorilor funcţie de performanţă şi rezultatele muncii.

Fără aceste măsuri şi altele asemănătoare, vom asista neputincioşi şi cinici la prăbuşirea sistemului de învăţământ românesc.