„Ce aţi schimba la sistemul de învăţământ românesc?”

De luni începe evaluarea naţională pentru clasa a VIII-a. Un examen care habar nu am ce va aduce nou sub soare, însă care ne va arăta, o dată-n plus, ce ne încăpăţânăm să ignorăm. Trebuie să recunosc că nu am înţeles vreodată la ce foloseşte această evaluare şi de ce ţinem morţis să o menţinem, glorificându-i rolul.

Inechităţile socio-economice din societatea românească fac ca, pentru cel puţin jumătate dintre elevii şcolilor româneşti, acest examen să însemne reconfirmarea faptului că generaţia care vine este „foarte slabă” şi că ne „fac de râs”. Ne vom minuna de notele ce vor fi obţinute şi vom da exemplu pe cei foarte puţini ce vor obţine note mari, ignorându-i pe cei foarte mulţi care sunt, cel mult, mediocri. Îi vom pune la colţ pe cei ce iau note mici şi foarte mici, uitând că ei nu fac decât să confirme efectele modului sinucigaş de a gândi dezvoltarea ţării separat de dezvoltarea sistemului educaţional. Nimeni nu îşi va asuma rezultatele şi întreaga vină va fi pusă pe seama copiilor şi a părinţilor, uitând rolul profesorilor, sindicatelor din învăţământ, autorităţilor locale şi a oamenilor politici care au făcut ca educaţia să fie percepută ca un instrument prin care unii adulţi îşi iau salariile şi nicidecum unul ce trebuie să ajute copii sa devina cetăţeni activi şi reali. Ne vom amuza de „perlele” puştilor şi vom clama superioritatea vremurilor noastre („atunci se făcea carte”), uitând că şi pe vremea noastră aveam destui colegi care erau „tufă”, şi ca aceste realităţi erau şi atunci ignorate.

Nu conştientizăm că şi cei care obţin note mari îşi validează mai degrabă capacitatea de a reda forme fără fond decât de a explica, cu propriile cuvinte, ce au înţeles din noţiunile predate. Refuzăm să înţelegem că mulţi dintre cei care ajung în licee „bune” îşi datorează rezultatele, în mare măsură, „pregătirii suplimentare” susţinute cu bani grei de către părinţi. Bagatelizăm faptul că dacă vrea să se compare cu cei mai buni din Europa, un elev din România trebuie susţinut cu pregătire suplimentară pe parcursul celor 12 ani de şcoală, investiiţiile părinţilor fiind considerabile. Nu vrem să vedem că un puşti din Jilava, Ilfov, are acces la resurse educaţionale incomparabil mai sărace decât unul din Bucureşti, chiar dacă îi despart doar 4 kilometri şi că investiţiile sistemului educaţional românesc, atât cât au fost în ultimii 27 de ani, au fost în „şcolile bune”. Refuzăm să vedem modul în care îi tratăm pe copiii cu dizabilităţi, pe cei romi sau pe cei care provin din familii sărace şi faptul că aceştia beneficiază, în cele mai multe cazuri, de firmiturile sistemului educaţional, lucru care îi condamnă, în cele mai multe cazuri, la reproducerea  vulnerabilităţilor şi întărirea cercului vicios al sărăciei.

Nu vrem să vedem că modul de predare a informaţiilor la clasă este unul învechit şi care nu îl face pe copil să vină la şcoală cu plăcere. Urâm să vedem faptul că suntem cam ultimii din Europa în toate ierarhiile privind performanţele sistemului educaţional şi cauterizăm aceste realităţi prin medaliile obţinute de unii olimpici. Nu înţelegem că prezentul şi viitorul României are nevoie de forţă de muncă bine calificată şi că investiţiile slabe în dezvoltarea învăţământului profesional dual şi profesional poate fi considerat un mod de sabotare a dezvoltării economiei.

Din fericire, unii copii încep să spună ceea ce noi, adulţii, nu avem curaj să facem. O fac în modul lor inocent şi cald sperând ca se vor face auziţi.

Mai jos, redau un eseu scris de Mihnea, copilul unor prieteni, proaspăt absolvent de clasa a VII-a. Eseul a fost scris la solicitarea unei profesoare care le-a pus întrebarea „Ce aţi schimba la sistemul de învăţământ românesc?”.

Tare m-aş bucura ca mesajul lui să fie înţeles şi să provoace reacţii care să conducă la însănătoşirea sistemului educaţional românesc şi implicit al României.

„Dragă cititorule,

Sunt unul dintre elevii care vor susţine examenul de capacitate în aproximativ un an. Acel presupus examen al maturităţii, care nu face nimic altceva decât să suprasolicite elevul, făcându-l să memoreze lucruri inutile în viaţa de zi cu zi, mă face încă de acum să mă simt stresat şi confuz.

Dacă înainte să încep pregătirea acasă pentru examen, care a devenit obligatorie în învăţământul românesc, obişnuiam să stau până târziu plimbându-mă în vacanţe cu familia sau prietenii, acum învăţ cum să demonstrez că o operă lirică aparţine genului liric sau memorez componentele unui telefon fix sau mobil!

Pentru a învăţa, am fost nevoit să renunţ la activităţile care mă ajutau cu adevărat să mă dezvolt, unde mă simţeam în largul meu şi unde nu trebuia să afişez expresii ciudate ale feţei sau să afirm lucruri pe care raţiunea mea le consideră false. Acum mă simt de-a dreptul manipulat, ca să nu utilizez termenul „spălat pe creier”, de tot ceea ce învăţ pentru acest examen care încununează un sistem neperformant.

La şcoală mă plictisesc teribil pentru că scriu mult, nu sunt încurajat să gândesc critic sau să fiu creativ, lucrul în echipă este aproape inexistent, materia este stufoasă, iar unii profesori îmi fac cele cele şase ore petrecute la şcoală şi mai dificile decât sunt, nu prin caracterul lor, dar prin stilul lor de predare, pe care aş putea să îl asemăn cu săritul broaştelor.

Datorită unui sistem de învăţământ neadecvat, tinerii nu învaţă să îşi folosească inteligenţa, căci bucuria cunoaşterii este înlocuită cu teroarea memorării.

Motivul pentru care am scris această scrisoare este veşnica întrebare adresată de această dată de doamna dirigintă: „Ce aţi schimba la sistemul de învăţământ românesc?”. Ca să răspund la această întrebare, care de altfel este adresată „ca să fie bine să nu fie rău”, am să folosesc termeni din specialitatea dânsei: ce aş schimba eu la şcoală este totul şi nimic!

Nu ştiu dacă voi reuşi să iau acest examen, nu ştiu dacă mai vreau să memorez noţiuni, nu ştiu dacă mai vreau să îmi pierd timpul la unele meditaţii, dar ştiu că voi munci zilnic pentru a deveni omul de succes care va contribui la îmbunătăţirea calităţii educaţiei în România!

Săndulache Mihnea

Mangalia, 19 mai 2017”