Urmează un seism financiar în Italia?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În orice caz, cineva se teme foarte tare de asta. Sau, în orice caz, estimează că ar putea urma probleme foarte serioase dacă, aşa cum prevăd mulţi analişti, referendumul constituţional de duminică va duce la respingerea propunerii făcute de Cabinetul Renzi pentru o reformă masivă a Senatului.

Caz în care Renzi a anunţat deja că va demisiona imediat, fără a se mai implica în conducerea unui cabinet de tehnicieni pentru organizarea alegerilor anticipate. În consecinţă, criză politică importantă şi cu concecinţe majore care ar putea depăşi cu mult graniţele Italiei.

În primul rând - şi aceasta este cea mai mare temere a momentului - ar putea fi accelerată şi acutizată la extrem criza reală, la nivel de sistem, a economiei italiene şi aşa considerată ca fiind la limita acceptabilă datorită unei duble cauze: fragilitatea sistemului bancar şi nivelul foarte ridicat al datoriei externe.

Preventiv, pentru a linişti cât de cât atmosfera, surse din cadrul Băncii Central Europene au anunţat că instituţia ar fi gata să mărească temporar volumul de cumpărare a datoriei suverane italiene în cazul în care un rezultat negativ la referendum ar produce o ridicare instantanee a dobânzilor. Surse din cadrul BCE (care însă a refuzat să comenteze oficial informaţia) au declarat celor de la Reuters că, în cazul apariţiei unui asemenea scenariu, Banca Central Europeană ar putea activa programul său de urgenţă pentru cumpărarea de active (80 miliarde Euro lunar) pentru achiziţionarea de obligaţiuni italiene pentru susţinerea cursului.     

Foarte posibil, numai că un asemenea program nu este decât o soluţie de extremă urgenţă, menit să funcţioneze la nivel de zile, săptămâni, maximum câteva luni. Problema italiană este însă extrem de profundă şi de sistem, în centrul său aflându-se chestiunea niciodată rezolvată, deci lăsată să evolueze în continuare, a datoriilor „neperformante” (NPL) care grevează băncile. Estimările vorbesc despre un minimum de 17% şi un maximum de 21% din totalul împrumuturilor. Iar asta echivalează cu un total de 200 de miliarde de euro de credite „neperformante”, adică 12% din PIB-ul Italiei. Iar în cazul unora dintre băncile care au probleme mari, nivelul acestui tip de credite ajunge la 30% din bilanţul lor... După alte surse, la nivelul lunii aprilie 2016, totalitatea creditelor neproductive ar atinge 360 de miliarde de euro, adică un sfert din PIB.

În acest moment, în plus, datoria publică a Italiei este de peste 133% din PIB, cea mai ridicată la nivelul UE după Grecia.

Problemă enormă pentru Rezi, deja foarte contestat după episodul din 2015, adică după prăbuşirea a patru bănci regionale, efectul fiind falimentarea a 10.000 de mici depunători (Băncile Etruria, CariChieti, Marche şi Carife)..

Statul ar putea fi tentat să repete, în caz extrem, ieşind complet din reglementările foarte stricte europene, operaţiunea de salvare făcută pentru a evita falimentul Băncii Montepaschi... dar acum acordul cu instanţele de la Bruxelles este doar asupra unei perioade de graţie de 6 luni în care guvernul italian poate susţine (şi nu trimite fonduri) băncile naţionale prin intermediul unui sistem de garanţii a împrumuturilor pe termen scurt. 

Cum s-a ajuns aici şi de ce este atât de riscantă situaţia?

Pe de o parte, băncile italiene au păstrat majoritar vechea tradiţie (generatoare de probleme oarecum similare şi în SUA)  ca, atunci când acordă un împrumut, să solicite garanţii imobiliare ceea, acum, face ca ele să deţine patrimonii enorme dar care îşi pierd constant din valoare şi, în orice caz, nu sunt susceptibile să fie valorificate la valoarea de evaluare. Ipoteci descrise drept „otrăvite” şi care, în foarte puţine cazuri, pot constitui o valoare pentru negocierea de credite de salvare într-o situaţie de urgenţă. Sau care, urmând acelaşi raţionament, nu vor putea fi decât greu şi pe timp lung transformate în lichidităţi în caz de faliment.

Vă reamintesc că din luna ianuarie a acestui an, a intrat în vigoarea reglementarea europeană care interzice salvarea unei bănci prin vechiul procedeu „bail out” (din banii publici), ci doar prin „bail in”, adică cu participarea acţionarilor, creditorilor sau, în ultimă instanţă, a depunătorilor care au conturi de peste 100.000 de euro.

În al doilea rând, Italia posedă în acest moment cel mai mare număr de bănci din lume, peste 650, foarte multe mici şi medii, dar „locale” în sensul că au cea mai mare parte a activităţilor de creditare legate de activitatea economică şi structura socială a unor oraşe sau regiuni. În caz de criză, o problemă care să ducă la scăderea dramatică a nivelului activităţilor economice dintr-o regiune ar putea trimite cu mult mai uşor direct în faliment instituţiile bancare respective.

Nu este vorba de o ţară oarecare la periferia jocurilor majore,  ci despre a 8-a economie a lumii, piesă centrală în zona euro, economie de „tip sistemic”. O criză politică majoră (chiar în succesiunea obişnuită a schimbărilor de guverne în Italia după cel de-al Doilea Război Mondială) care apare însă într-un moment extrem de nefericit.

Căci, dacă Renzi iese din joc, care va fi partea de spectru politic înspre care va evolua Italia? O eventuală criză va aduce cu siguranţă această întrebare. Iar până soseşte răspunsul alegătorilor, pieţele financiare internaţionale pot intra fie în vrie, fie să adopte, în scenariul minimal, măsuri de protecţie prin limitarea accesului băncilor italiene la finanţări, ridicând nivelul de stres în Peninsulă. Şi să nu uităm că această criză se suprapune peste una foarte severă şi care ameninţă să se prelungească, cea a migranţilor ilegali sosiţi pe filiera Mediteranei centrale şi care deja sunt consideraţi ca o problemă care a atins nivele intolerabile în mai multe puncte din sudul Italiei.

Cer vor fi partidele care vor capitaliza în urma crizei? Nu sunt multe răspunsuri logice şi asta poate produce o undă de şoc importantă care să se răsfrângă asupra capacităţii liderilor europeni de a ajunge la un consens asupra răspunsurilor pe care sunt obligaţi să le dea în imediat, adică cele privind Turcia şi prelungirea sancţiunilor împotriva Federaţiei Ruse. Dar şi asupra programului european comun, de-abia înjghebat, de susţinere a unei viitoare industrii de apărare comune şi a finanţărilor necesare pentru o politică reală şi eficientă, comună, de securitate şi apărare.

Deocamdată vorbim despre scenarii de răspuns la o criză posibilă ce se profilează la orizont. Teama este ca ea să nu se coreleze cu celelalte deja în mers (BREXIT) sau anunţate, iarăşi pe termen pe termen foarte scurt (alegerile din Austria).

Speranţa este că, totuşi, interesul supravieţuirii să fie mai puternic decât tendinţele excentrice, lecţia pilduitoare a Marii Britanii fiind cel mai bun exemplu în acest sens. Sau cel al Greciei, cu revolta sa anti-sistem potolită din cauză că trebuia să găsească resursele de supravieţuire. Restul sunt doar vorbe. Primejdioase tocmai pentru că sunt goale de sens, fără bază reală de susţinere. Până la urmă, iată, discuţia se reduce la raţionamentul sec, deloc strălucitor, al succesiunii de cifre şi statisticilor de falimente posibile. Neplăcut, dar asta este... recesiunea se profilează într-adevăr după colţ. Dar mai are timp cineva să se şi uite?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite