Scriitorul Ştefan Mitroi: „M-am născut cu puterea de a mă mira şi puterea de a iubi“

Scriitorul Ştefan Mitroi: „M-am născut cu puterea de a mă mira şi
puterea de a iubi“

Scriitorul Ştefan Mitroi                                                                                              FOTO: Arhiva personală

Ştefan Mitroi a fost procuror pentru o lună, director de ziare, consilier în politică, însă peste toate este un scriitor  din familia marilor autori pe care îi admiră, printre care se numără Tolstoi, Cehov, Saramago, Bunin,  Flaubert,  Pessoa, Preda.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ştefan Mitroi (61  de ani) a avut experienţe de tot felul. A debutat, ca poet, în revista „Astra“ din Braşov, când era elev în anul al doilea de liceu. De la poezie, a trecut la studii de drept şi la profesia de jurnalist. A fost procuror pentru o lună la Alexandria, a deţinut funcţii de conducere la TVR, fiind director al Ziarului „Azi“,  redactor-şef adjunct la „Curierul Naţional“. La literatură, însă, nu a renunţat niciodată, păstrând o apetenţă pentru esenţe şi pentru lucrurile simple, temeinice. „Nimic despre singurătate“ – publicistică,  „Maşina de scărpinat“ – două volume de teatru, „Dulce ca pelinul“ -  roman, iată câteva dintre titlurile publicate de Ştefan Mitroi de-a lungul timpului.  La Târgul de Carte Gaudeamus a lansat, la Editura RAO, romanul „Atunci când era mereu duminică“. Într-un interviu, pentru „Weekend Adevărul“,  îşi aminteşte cu noastalgie de satul său natal. I se spune „Vităneşti comunei, iar satului, Siliştea, diferită, să ne înţelegem, de Siliştea Gumeşti“, unde s-a turnat filmul „Moromeţii“. Aproape nu-mi vine să cred că Marin Preda, scriitor născut în Teleorman, n-a fost încă scos din literatură“, mărturiseşte Ştefan Mitroi.

„Weekend Adevărul“: Cel mai recent roman al dumneavoastră, „Atunci când era mereu duminică”, are un ton duios şi nostalgic, cu  o poveste văzută prin ochii unui copil. Povestiţi-ne puţin, vă rog, despre locurile natale şi despre copilăria dumneavoastră.

Ştefan Mitroi: Îmi cereţi să vorbesc despre un sat prăpădit din Teleorman, judeţul acela plin de...ciumaţi, supus tot mai des oprobriului public în ultimul timp?! Aproape nu-mi vine să cred că Marin Preda, născut în acest judeţ, n-a fost încă scos din literatură, iar Constantin Noica, marele meu consătean, din istoria culturii naţionale! 

Mi-e şi frică, zău, să vorbesc despre locul în care m-am născut! Dar pentru că asta s-a întâmplat în a doua jumătate a secolului trecut, hai, totuşi, să încerc. I se spune Vităneşti comunei, iar satului, Siliştea, diferită, să ne înţelegem, de Siliştea Gumeşti. În timp ce barza zbura cu mine în cioc pe deasupra lumii, eram întrebat de tot felul de oameni de jos, între care prinţi şi mari cărturari: „Nu vrei să fii copilul nostru?“ Până nu am ajuns în dreptul casei de pământ, cu doar două odăi, fără nicio carte înăuntru, a unor oameni simpli din Teleorman, n-am vrut să fiu copilul nimănui. 

Fără să ţin cont de faptul că mama era analfabetă, iar tata avea doar patru clase, am zis că numai fiul lor vrea să fiu, al altora, nu, pentru nimic în lume. În casa aceea am venit pe lume, şi acolo am şi crescut, permiţându-mi nesăbuinţa de fi deseori chiar fericit. Din pricina copilăriei, în primul rând. Dar şi a casei în care am crescut. Precum şi a celor ce-mi erau părinţi, ca şi a satului în care se găsea casa, a oamenilor de tot felul din sat, a cerului de deasupra satului, a ploilor ce cădeau din cer, a curcubeului ce răsărea după ploaie, a uşurinţei de mă ridica în vârful picioarelor, atingând curcubeul cu mâna, aşa cum atingeam iarna zăpăda şi cum atingeam însuşi chipul lui Dumnezeu în noaptea de Crăciun, când mergeam cu colindul. 

Pe coperta romanului este o pictură de Ştefan Câlţia. Ce reprezintă pictorul din Făgăraş pentru dumneavoastră?

Felul în care arată scrisul meu atunci când mi-l închipui tradus în culori.

Cum aţi ajuns să scrieţi literatură? Ce reprezintă ea pentru dumneavoastră?

M-am născut, aşa cum am spus de nenumărate ori, cu puterea de a mă mira şi puterea de a iubi. Urmare a acestor două mari înzestrări, m-am apucat într-o bună zi de scris. Ca să-mi fie mai uşor să suport gândul că sunt un biet muritor. Şi ca să-mi pot învinge spaima că voi pleca de pe lume înainte de a apuca să-mi povestesc sufletul.

În 2010, pentru romanul „Dulce ca pelinul”, primeaţi premiul „Ion Creangă“ din partea Academiei Române. Ce impact a avut acest lucru pentru dumneavoastră? Mai au astfel de premii vreo greutate?

Mai cu seamă în drum spre Academie, unde eram invitat să mi se înmâneze premiul, m-am simţit foarte important. Nu ştiu dacă cel mai important om din lume. Dar de pe strada mea, sigur. Din familia mea, şi mai sigur. Din viaţa mea, foarte sigur. Păstrându-mă aproape de originea mea ţărănească, pot spune că eram aidoma unui sac cu grâu ce merge la moară. Mă gândeam la ce făină de calitate o să fiu la întoarcere. Doar că s-a înapoiat în locul meu acasă nu un sac de făină, ci unul umplut cu tărâţe, O astfel de senzaţie am avut atunci. A nu se înţelege că sunt împotriva premiilor literare. Le socotesc şi bine venite, şi necesare. Chiar atunci când valoarea lor materială înseamnă doar o mie de lei, atât cât am primit eu, în iarna anului 2010, drept premiu, de la cea mai prestigioasă instituţie a culturii române.

Aţi scris proză, poezie şi piese de teatru care au şi fost puse în scenă. Care gen vă este cel mai familiar şi de ce?

V-aş răspunde, jumătate în glumă, jumătate în serios, că genul feminin îmi este cel mai familiar. Adică viaţa. Adică dragostea, adică înserările, adică stelele de pe cer, adică femeia care duce, din împreunarea inimii ei cu inima unui bărbat, şi viaţa, şi lumea înainte.

Dragostea pentru literatură n-a fost şi nu este împărţită pe genuri. Am scris într-o vreme piese de teatru pentru că aşa mi-a venit. Scriu din când în când câte o poezie pentru că aşa îmi vine. Cât priveşte proza, cel puţin proza mea, ea adună, cred, toate genurile la un loc. Aşa cum le adună, fără să se ia, desigur, după proza mea, viaţa.

Aţi lucrat în administraţie, aţi fost consilier pe probleme de cultură şi presă al ministrului de Interne. Aţi călătorit, de asemenea, cu şefi de stat. 

Am lucrat în administraţie, nu în politică, Am fost în trei rânduri consilier al ministrului de interne. Într-adevăr, doar pe probleme de cultură şi presă. Cu alte cuvinte, am continuat să fiu scriitor şi ziarist, însă cu preţul unei libertăţi de exprimare ceva mai restrânsă decât în mod obişnuit. Nu ştiu dacă scriitorul îşi poate găsi un loc în politică. Şi nu doar în cea de azi. Cred că cel mai bine ar fi să-l întrebaţi pe Caragiale, care a fost urmărit toată viaţa de această obsesie, ajungând până la urmă să iubească România de la Berlin.

Spre ce tendinţe se îndreaptă literatura azi? Ce registru stilistic preferaţi?

Nu-mi cereţi, vă rog, să fiu Nicolae Manolescu. Până şi dumnealui îi este greu să fie ceea ce este, darmite mie! Cât priveşte registrul stilistic pe care-l prefer, el este exact cel în care mă exprim. Niciodată, dar niciodată nu sunt eu cel ce alege, ci întotdeauna el mă alege pe mine.

Care este scriitorul dumneavoastră preferat? Aţi avut un model literar?

Musai Tolstoi, şi Cehov, şi Saramago, şi Bunin, şi  Flaubert, şi Pessoa, şi Truman Capote, şi Marin Preda, şi Zaharia Stancu. Ca să nu mai vorbesc de Marquez.

 Cum scrieţi jurnalistic, cum scrieţi pentru cărţile dumneavoastră?

Jurnalistica pe care o practic în prezent e mai degrabă una literară. Pe de-o parte, din dorinţa de fugi dintr-o realitate ce-mi displace profund, pe de alta, pentru că mă opresc cu precădere la teme ce ţin de frumuseţea tot mai puţină a vieţii, în încercarea, sortită fără îndoială eşecului, de a compensa tot mai multa şi mai apăsătoarea urâţenie din jur.

Prin urmare, nu fac nicio diferenţă între jurnalistică şi cărţi, scriu la fel, folosindu-mă de aceeaşi minte, aceeaşi inimă şi aceeaşi lumină a ochilor, ce aproape că moare de frică, uneori, în faţa cuvintelor limbii române.

Cum vă raportaţi la premiile literare?

Spre deosebire de anii trecuţi, acum privesc de departe la toate aceste lucruri.

Ce mai înseamnă Ziua Culturii pentru Romania acum?

Referitor la ziua Culturii, ea înseamnă exact atât cât înseamnă cultura  într-o ţară în care trei sferturi dintre funcţionarii ministerului de resort nu pot să spună cinci nume de scriitori români în viaţă. Întrebaţi-i şi-o să vă convingeţi!

Aveţi studii în drept, iar la începutul anilor 80 aţi fost şi procuror în Alexandria pentru o perioadă. Ce v-a determinat să renunţaţi la acest drum şi să deveniţi ziarist?

N-am fost decât o lună procuror, perioadă în care am avut parte de o întâmplare ce m-a făcut să înţeleg că nu eram făcut pentru o astfel de profesie. Într-o zi, m-am pomenit cu o femeie ce aştepta pe holul procuraturii repezindu-se la mine şi sărutându-mi mâna. Nici măcar n-am apucat să mă feresc. Am apucat în schimb să observ că femeia aceea seamănă cu mama şi că-mi vine să plâng, ruşinat de gestul ei neprevăzut, înţelegând că n-o să pot practica niciodată profesia pe care mi-o alesesem. Aşa c-am hotărât să plec. Asta înainte de ajunge să semnez primul mandat de arestare.

Ce însemna să fii procuror la acea vreme?

Cam ce înseamnă şi azi. Dar cu ceva mai multă umanitate.

Acum, privind retrospectiv, cum vi se pare alegerea făcută? Felul în care este ameninţată justiţia din România de astăzi constituie un motiv să credeţi, totuşi, că aţi ales bine când aţi schimbat macazul?

Alegerea mea de atunci n-are nicio legătură cu ceea ce se întâmplă azi în justiţie. Dacă aveam puterea de a privi atât de departe în viitor, mulţi români ar fi umblat acum cu poza mea în buzunar, nu cu cea a lui Arsenie Boca.

Am fost extrem de egoist, când am ales în toamna anului 1980 să plec din procuratură. M-am gândit doar la mine. Mai bine zis, la copilul care fusesem până nu demult.

De altfel, în urma unei lungi discuţii cu el am plecat. Împărţeam aceleaşi visuri şi acelaşi suflet. „Gândeşte-te bine la asta!“, mi-a spus el. Adică la sufletul nostru comun şi la visurile pe care le aveam împreună. L-am ascultat şi-am plecat. Am motive să cred că n-am greşit.

Cum a fost startul în presă? Ce oameni v-au influenţat?

M-am apropiat de jurnalistică încă din timpul studenţiei prin intermediul revistei „Opinia studenţească“, revistă al cărei redactor şef am devenit în anul trei de facultate. Chiar îmi place să spun că eu am absolvit două facultăţi în acelaşi timp, Dreptul şi „Opinia studenţească“. Nu pot uita, ca fost redactor la „Opinia“, întâlnirea cu părinţii lui Nicolae Labiş, pe care i-am vizitat în apartamentul lor din Bucureşti, întâlnire de pe urma căreia a rezultat un reportaj de două pagini de revistă cu titlul  Elegie pentru un băiat de vârsta mea care ameninţa să fie geniu“.


Scriitorul Ştefan Mitroi alături de fratele lui Marin Preda, Alexandru Preda (Sae)

Aveţi vreun episod notabil din primii ani ca ziarist?

Dacă e să vorbesc despre oamenii cărora le datorez apropierea de presa studenţească, nu-i pot uita pe Silviu Lupescu, actualul director al Polirom-ului, în casa căruia am fost de nenumărate ori, dar el, din motive care îmi scapă, pare să nu mă mai cunoască acum, apoi pe Dumitru Constantin, ajuns mai târziu redactor şef al revistelor „Viaţa studenţească“ şi „Amfiteatru“, de unde a fost dat afară din pricină c-a aprobat publicarea acelor poezii, ştiţi care, ale Anei Blandiana. Numai că după 1990 nu s-a grăbit nimeni să-i recunoască meritul acesta. O fac eu acum c-o scurtă întârziere de...28 de ani! Şi-a mai fost printre oamenii care mi-au dat o mână, dar mai ales o inimă de ajutor, în perioada aceea, şi Ion Chiriac, fost director al Casei de Cultură a Studenţilor din Iaşi, dispărut astăzi dintre noi.

De ce ar avea nevoie presa românească de astăzi?

De oameni care să ştie bine, dar bine de tot, limba română. Şi care să pună un strop de dragoste în ceea ce fac. Mi se pare că s-a extins nepermis de mult mercenariatul. 

Scriitor şi procuror

Nume: Ştefan Mitroi

Locul şi dat naşterii: 5 mai 1956, satul Siliştea (Grosu), comuna Vităneşti, judeţul Teleorman.

Studiile şi cariera: A debutat, ca poet, în revista „Astra“ din Brasov. Absolvent al Facultăţii de Drept din Iasi, în 1980.

A devenit doctor in Drept, în 2004.

A activat, în timpul studenţiei, în cadrul cenaclului „Junimea din Iasi“, publicând versuri în revistele „Opinia studenţească“, „Convorbiri literare“, „Cronica“, „Tribuna“, „Luceafărul“, „România literară“. A primit, ca poet, numeroase premii la concursurile literare studenţeşti. Ca prozator, a debutat, în 1983, în Suplimentul literar şi artistic al ziarului „Scânteia tineretului“. După 1990, a publicat  în reviste literare.

A fost redactor-şef adjunct la Televiziunea Română (1993-1996), director al ziarului „Azi“ (1996-1997), redactor-şef adjunct la ziarul „Curierul Naţional“ (1997-1998), consilier în Senatul României (1998-2000), director al ziarului „Dimineaţa“ (2001-2002).

De patru ani, prezintă emisiunea „Te caută o carte”, la Prima TV.

Locuieşte în: Bucureşti.

 

 

citeste totul despre: