„Omul nu este nici înger, nici animal, dar încercând să devină înger ajunge animal“, spunea odată Pascal (acest citat este punctul de plecare al titlului romanului lui Ion Băieşu „Balanţa“ şi al ecranizării omonime a lui Lucian Pintilie). Despre această „balanţă“ vorbesc şi cam toate filmele austriacului Ulrich Seidl, fie ele de ficţiune sau documentare, filme prin care a reuşit să se impună în ultimele două decenii, mai ales după succesul cu „Dog Days“ (2001), în avangarda cinemaului contemporan.

Fascismul humanum est

Subiectul ales de data aceasta de regizor pentru documentarul său „Safari“, împreună cu partenera şi coscenarista sa Veronika Franz, este vânătoarea practicată de europenii bogaţi (în speţă germanofoni: germani sau austrieci) în ţările deşertice şi exotice din sudul Africii (mai exact Namibia), în scopul de a colecţiona „trofee“ (bivolul sălbatic african, antilope, rinoceri, girafe etc.) sau, pur şi simplu, pentru „leisure“, timp liber, petrecerea unui concediu „cool“ şi à la carte. Există o sumedenie de germanofoni bogaţi (în general oameni în vârstă, dar printre „personajele“ filmului se află şi tineri imberbi, mai exact „un el şi-o ea“) care fac anual acest „sport“ al vânătorii de animale rare (ca să fie lucrurile mai clare, este vorba despre specii ameninţate cu dispariţia, aflate sub protecţia legilor internaţionale), vietăţi care le sunt aduse în bătaia puştii de către ghizii şi călăuzele recrutate dintre localnici.

Filmele lui Ulrich Seidl ne cam spun că toţi compatrioţii săi austrieci sunt nişte imbecili, nişte nazişti refulaţi, plini de pulsiuni şi frustrări, care de-abia aşteaptă momentul prielnic pentru a tortura şi a-şi satisface aceste instincte, cu alte cuvinte nişte „machişti“, lucrul cel mai oribil şi care distruge specia umană (evident, ei sunt o „exergă“, o emblemă în efigie, a întregii civilizaţii occidentale muribunde, cea a „omului alb“ – „bărbat, european, heterosexual şi mort“, conform cutumei multiculturaliste; „rasa albă este cancerul umanităţii“, scria americanca Susan Sontag). Uluitoare nu sunt atât faptele în sine, momentele de „vânătoare“ (plicticoasă şi inutilă, ca orice vânătoare unde victima-ţi-e adusă la dispoziţie), ci justificările din faţa camerei făcute de aceşti imbecili, munţi de grăsime plini de bani, de conştiinţa propriei superiorităţi şi de idei false şi preconcepute (prin idioţenia lor, şi cei doi tinerei se dovedesc demni urmaşi ai celor maturi).

Pentru că trăim în „epoca selfie-ului“, primul lucru pe care-l fac aceşti supra-(în realitate, sub-)oameni (aceşti „îngeri ai morţii“, revenind la butada pascaliană) este să se „imortalizeze“ alături de „trofeu“ (adică animalul ucis), într-o „fotografie de grup“ (şi alt documentar-capodoperă care va intra din toamnă pe ecranele noastre, „Austerlitz“ al ucraineanului Sergei Loznitsa, tratează cu obsesia contemporanilor pentru selfie-uri, fie ele şi în locul considerat epicentrul ororii pentru trecutul apropiat; asta e, avem de-a face cu imprevizibilele efecte ale tehnologiei asupra psihicului uman, la nivel colectiv şi individual). Ne dăm seama până la urmă că aceşti indivizi trag, de fapt, în animale pentru că nu pot (încă) să împuşte oameni. Or, aici este surprinsă o esenţă a fascismului evergreen, dincolo de coloratura sa politică.

„Chipul morţii“

„Monştrii“ sunt oamenii, mai ales cei cu bani

Documentară şi „observaţională“ cum e, scena – destul de lungă – a tranşării unei girafe, de către ajutoarele bogaţilor, în speţă mai ales localnici negri, este extrem de dramatică şi intensă, redând de fapt întreaga dimensiune a ororii. Oamenii aceştia, săraci şi ignoranţi, nici nu o percep însă, pentru că este singurul lucru pe care ştiu să-l facă şi sunt bucuroşi că au şi acest job (avem astfel şi o critică implicită a capitalismului, care este adevărata monstruozitate care permite această distrugere a planetei şi a lumii în sens larg, atât interioare – sufletul –, cât şi exterioare – natura). În plus, discursurile binevoitoare ale bogatului gras şi bătrân la adresa negrilor din jur îl arată ceea ce este în esenţă, adică un... rasist.

„Safari“ este prezentat ca un documentar, ceea ce şi este, dar acest lucru poate induce în eroare, pentru că este un film mai „de artă“ şi cu un impact psihologic mai puternic asupra spectatorului decât multe dintre ficţiuni. Nu este însă nici un film pur „observaţional“, pentru că lui Seidl îi place să-şi pună subiecţii în cadre fixe, într-o regie studiată, şi să le filmeze privirile tâmpe, ceea ce este bineînţeles o intervenţie asupra subiectului. Un exemplu sunt secvenţele din „Safari“ în care bogaţii îşi fac siesta în soarele puternic al după-amiezii, nişte balene dezgustătoare convinse că ele sunt oamenii „civilizaţi“ şi superiori (pentru că au bani, de ce altfel?), cadre prin care regizorul îşi demască subiecţii şi dăunătoarea lor ipocrizie, cam cum românul Alexandru Solomon, în „Kapitalism“, îi lăsa să se facă singuri de râs (conducându-i însă abil pân-acolo) pe nişte monştri ca Voiculescu sau Patriciu.

Info

Safari (Austria, 2016)
Regia: Ulrich Seidl

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Ulrich Seidl – regizorul care nu „iubeşte“ Austria


Austriacul Ulrich Seidl – născut pe 24 noiembrie 1952 în Viena, aşadar în fosta reşedinţă a „monarhiei chezaro-crăieşti“ – este unul dintre puţinele nume de cineaşti impuse pe plan internaţional, irumpte din această mică, acum, ţară central-europeană, dar care nu mai departe de acum 100 de ani stăpânea, prin posesiile Habsburgilor care o guvernau autoritar, cam jumătate de continent european, respectiv cea estică. Este destul de dificil, însă, pentru o „patrie“ („heimat“), mai ales pentru cetăţenii săi mai puţin educaţi şi toleranţi, să accepte notorietatea unui astfel de artist, care mai degrabă îşi şfichiuie (moral) compatrioţii şi le arată relele care-i macină, decât să facă „propagandă pozitivă“ ţării (aşa cum cred încă mulţi dintre români, chiar de la nivele decizionale, că ar trebui să fie rostul cinemaului şi al artei în general).

Documentar şi ficţiune, în egală măsură

Celălalt (mare) cineast cu notorietate imensă provenind din spaţiul austriac este teribilul Michael Haneke, care – mai puţin preocupat de teme pur austriece – a ales să foreze în infernul uman şi să descrie ca nimeni altul răul din minţile noastre, indiferent de naţie. Este totuşi o întrebare de ce Austria (pe care toată lumea o descrie ca pe unul dintre cele mai bune spaţii de locuit de pe pământ, iar Viena ca pe una dintre capitalele cu cea mai mare calitate a vieţii) a dat nu numai cazuri reale de monştri umani (vezi, acum câţiva ani, „monstrul“ Fritzl, dar mai sunt şi alţii), dar şi doi cineaşti atât de sumbri (chiar dacă cinemaul lui Seidl nu este de talia celui al lui Haneke, el este totuşi excepţional). Cei prezenţi anul acesta la TIFF Cluj-Napoca i-au putut pune aceste întrebări direct regizorului, care şi-a prezentat aici cel mai recent film, documentarul „Safari“.

Ca o caracteristică a cinemaului său, regizorul a îmbinat tot timpul documentarul şi filmul de ficţiune, câteodată chiar în cuprinsul aceluiaşi film (pentru că nu este deloc un „observaţionist“ ca la carte). A început în anii ’90 cu filme documentare, dar succesul i-a fost adus, în 2001, de „ficţiunea“ „Dog Days“ / „Hundstage“, un film foarte dur despre „pulsiunile“ austriecilor în „zile fierbinţi“, de caniculă, cum sunt şi la noi în aceste săptămâni (există, însă, cadre, atât în documentarele sale, cât şi în „ficţiuni“ ca „Hundstage“, cu „personajele“ surprinse în posturi statice şi parcă pozând pentru o „carte poştală“, care e imposibil de spus separat cărui gen de film aparţin).

A continuat alternând ficţiunea (trilogia „Paradise“, 2012-13) cu documentarul: „Jesus, You Know“ (2003), „In the Basement“ (2014), „Safari“ (2016). Dar, de fapt, Seidl a început mai demult, în 1982, cu filmul de şcoală „Der Ball“ / „The Prom“, pentru care a fost exmatriculat de la Academia de film din Viena (profesorii au considerat că filmul ar putea afecta reputaţia şcolii, ceea ce spune multe despre „rebelul“ cineast), şi, în 1989, cu filmul „Război în Viena“ / „Krieg in Wien“, coregizat cu cineastul Michael Glawogger (1959-2014, a murit „la datorie“, de malarie, în Liberia).

Top 5 filme importante

1. Dog Days / Hundstage / Zile fierbinţi (Austria, 2001)
2. Loss Is to Be Expected (Austria, 1992)
3. Animal Love (Austria, 1996)
4. Import Export (Austria, 2007)
5. Models (Austria, 1999)

Cadru din „Hundstage“ tipic pentru (anti)estetica lui Seidl