Rămâne aerul de regină, prezenţa impresionantă a violonistei Anne-Sophie Mutter în Festival. Care intră pe scena Sălii Palatului într-o rochie-sirenă, fuchsia, cu inserţii aurii – semnată Galliano, aflu mai târziu – şi, de cum intră, eşti hipnotizat. Dragă şi frumoasă Orchestră din Pittsburgh, îmi pare rau – pentru următoarea jumătate de oră, cât Anne-Sophie Mutter cântă Dvořák, Concertul pentru vioară, nu mai am ochi decât pentru ea. Urechile prind însă tot – şi minunatul sunet al orchestrei, şi chiar şi clinchetele fustei lungi, cu clopoţei în poale, care se aud la fiecare mişcare a doamnei din dreapta mea.



Şi cât de obişnuită e violonista aceasta cu scena – probabil cel mai cunoscut detaliu biografic e că Herbert von Karajan a invitat-o să cânte cu Filarmonica din Berlin atunci când avea numai 13 ani – şi aerul acesta distinct şi maiestuos, de figură princiară, se ghiceşte şi-atunci când, la finalul unei secvenţe solistice, arcuşul pluteşte câteva secunde în aer înainte de a-l lăsa să curgă moale pe lângă corp. Şi ce cântă Anne-Sophie e ca un fir care se subţiază, se subţiază, dar nu se rupe nicicând – într-atât e de măiastră, de meşteşugită.

Aplauzele vin în valuri atunci când concertul se încheie – de sus, de jos, de foarte jos: sunt şi oameni aşezaţi direct pe scări şi pe mocheta de culoare nedescifrabilă; acesta a fost, poate, unul dintre primele spectacole din Festival în care interesul publicului a fost uriaş, uriaş şi palpabil: s-a văzut din şirurile de elevi şi studenţi aşteptând în faţa Sălii Palatului o oportunitate, cât de mică, de-a intra. Iar Anne-Sophie Mutter râde, râde bucuroasă – şi oferă buchetul de flori albe concert-maistrului cel tânăr al Orchestrei Simfonice din Pittsburgh. Şi tot lui îi spune, după ieşiri nenumărate la rampă şi un bis plin de rotunjime, că, gata, probabil ar trebui să ne retragem.

Sesiune de autografe cu Anne-Sophie Mutter

Întrebare scurtă, nervoasă, după pauză: se poate cânta Simfonia I de Mahler în Sala Palatului? Simfonia aceea atât de fină şi de străvezie, de frumoasă? Răspuns: nu, nu se poate. Pentru că o epidemie de tuse, un cor de tuşitori vor bruia orice încercare de a trezi la viaţă partitura. În primele zece minute ale lucrării, în Sala Palatului s-a tuşit de parcă s-ar fi dat startul unui concurs de cine tuşeşte mai mult şi mai des. Propunem pentru sala aceasta, aşadar, numai simfonii dramatice, care să permită desfăşurarea de forţe a celor care nu ştiu că trebuie să se abţină – sau măcar să încerce să tuşească în pumni; nu cu ecou şi cu sete, de parc-ar încerca să concureze orchestra.

Aceasta a fost, pe repede-înainte, starea mea de spirit în primele minute ale simfoniei.

Şi-apoi nu mai ştiu – m-a luat valul. M-a luat muzica.

Ştiu doar că atunci când totul se va fi încheiat căutam cu înfrigurare o înregistrare a acestei simfonii cu orchestra din Pittsburgh anume, ca s-o ascult şi-acasă. Într-atât m-a cucerit interpretarea – şi m-a dus cu gândul la momentul în care l-am descoperit pe Gustav Mahler, cu nişte ani în urmă, într-una dintre încăperile colorate ale Casei Muzicii de la Viena. Ce frumoasă e această simfonie – iar dirijorul Manfred Honeck baletează în aer, cu mişcări ample, rotunde, generoase, cerând viaţă, culoare, joc de la orchestră; şi-apoi, categoric, cu picioarele depărtate pe piedestal, ridică şi retează – după care redevine moale, blând. Aşa că mă întreb: e aceasta una dintre cele mai frumoase simfonii pe care le-am ascultat? Este, este. Şi cine mă va putea lămuri în legătură cu bisul orchestrei din Pittsburgh în această a doua seară, cu tăcerile şi înălţimile, suişurile şi coborâşurile sale, va avea parte de recunoştinţa mea veşnică.

Rămâne, deci, în mintea mea şi-acum, la multe zile după, fineţea, străveziul Simfoniei I de Mahler – dar rămâne, oh, Doamne, şi corul de tuşitori.

Şi rămâne şi sunetul cald al violoncelului lui Gautier Capuçon în Sala Mare a Ateneului Român într-o după-amiază de septembrie – francezul cântă pe un Matteo Goffriller din anul 1701; spunea despre el, despre ele, într-un interviu la BBC în 2008: „Nu e uşor să cânţi pe un Goffriller – mi s-a întâmplat asta cu toate pe care le-am încercat. Pentru fiecare notă trebuie să ştii exact câtă presiune a arcuşului să exerciţi, cât vibrato, ce viteză a arcuşului pe coarde. E un instrument pe care chiar trebuie să îl cunoşti ca să fii în măsură să cânţi; nu e ca un Montagnana sau ca un Stradivarius. Aşa că, într-un fel, cu acest Goffriller, caut mai mult şi încerc probabil să descopăr şi alte lucruri...”

În spatele violoncelului său arămiu-roşcat şi cu prietenul Frank Braley la pian, violoncelistul se pregăteşte de primele acorduri ale Sonatei I pentru violoncel şi pian în fa minor de George Enescu. Însă rămâne, rămân amândoi, zâmbind uimit, în aşteptare – de vreme ce tocmai atunci, la 17:07 pe ceas, un el şi o ea intră în sală şi-şi caută locurile. Iar locurile lor sunt în faţă, pe al doilea rând – la propriu sub nasul artiştilor.

Şi cum nu toată sala are îngăduinţa lui Gautier şi Frank, în câteva secunde un cor sonor, prelung, de Uuuuu! însoţeşte căutarea celor doi întârziaţi. „Ruşine!”, „Aici nu e la stadion!”, se-aude, în timp ce tânărul în costum şi perechea, în rochie albă, scurtă, cu broderii albăstrui, se aşază în sfârşit, sub o umbrelă de priviri scrutătoare. Câteva secunde care-au părut o veşnicie – întârziaţii zâmbesc, iar mie, la doi metri de ei, îmi vine să mă vâr sub scaun.

Şi apoi se cântă în sfârşit Enescu, sonata aceea şi buchetul de nuanţe – ascultate de nenumărate ori anul trecut, în timpul Concursului; şi e atât de interesant s-asculţi cum, pe lângă concurenţi tineri, temători, entuziaşti, un violoncelist de talia lui Gautier Capuçon desluşeşte partitura enesciană – e şi prima dată când o cântă, va fi mărturisit într-un interviu publicat în ziarul Festivalului.

E personificarea concentrării violoncelistul – şi talpa ridicată a piciorului stâng, sprijinit doar în călcâi, însoţeşte efortul muzical. Toţi ochii par să fie pe el – e în prim-plan, desigur –, inclusiv ai celor două fete înalte şi frumoase din stânga mea, rujate, aranjate, care chicotesc în prima parte a recitalului, îl pozează pe violoncelist cu telefonul mobil şi-şi fac selfie cu cupola pe fundal.



După pauză urmează Debussy şi Beethoven şi sala se umple, la propriu, de aplauze. Urmează, la bis, cireaşa de pe tort: Meditaţie din opera „Thaïs” de Massenet – şi încă o cireaşă, „tot un francez”, anunţă zâmbind Capuçon: „Lebăda” de Camille Saint-Saëns. E proaspătă în mintea auditoriului „Lebăda” – o cântase şi Andrei Ioniţă cu o seară înainte în Festival, pe scena Sălii Palatului – şi se vede treaba că bucata asta scurtă, plină de sensibilitate, e între preferatele pentru bis ale violonceliştilor.

Şi-apoi e coadă mare la autografe şi încă una, separată, pentru amatorii (amatoarele) de fotografii, deloc puţine. Iar mâna dreaptă a lui Gautier pare aproape suspendată în aer, în aşteptarea următorului umăr pe care se va sprijini. E vesel, jovial violoncelistul – îşi întreţine cu un zâmbet mulţimea de admiratoare, oferă apoi un interviu scurt şi condensat – mi-ajunge la ureche „bucuria de-a cânta la Ateneu” – şi gata, recitalul se încheie în mod oficial.

Rămâne şi bucuria sălii – câte inimi pline nu vor fi palpitat! – la vederea Marthei Argerich, dar mai cu seamă la mişcarea degetelor ei pe clape. A fost acesta cel mai aşteptat recital al Festivalului? A fost, a fost.

O privire în sală, cu câteva minute de intrarea în scenă a pianistei, şi conchid: se cunoaşte că revine Martha Argerich în România. În Sala Mare a Palatului e haos – se stă pe scaune, pe lângă scaune, lângă pereţi sau direct jos, pe mocheta prăfuită. Cu o prietenă, rezemăm un perete – în spatele nostru, o mamă şi fiul de şcoală generală vorbesc în limba cehă şi înregistrează, cu o cameră minusculă, tot Concertul pentru pian şi orchestră în sol major de Ravel.

De unde stăm, vedem mulţi alţii ca noi, în picioare – şi şiruri, şiruri de capete ascultând atent; sumedenie cu ochii închişi. Dar tot aici, pe la jumătatea sălii, se-aude mai bine şi tusea – v-am mai povestit despre ea, e omniprezentă indiferent de recital, de calitatea invitatului – şi doamna care fâşâie o pungă, şi doamna care desface ambalajul unei bomboane, şi doamna care-şi trage jacheta pe umeri, „e curent”. Altfel spus, cu cât te îndepărtezi de scenă, creşte cantitatea de stimuli externi – şi creşte şi nevoia de a închide ochii ca să te laşi purtat de muzică.

Ochii rămaşi deschişi văd însă felul acela aparte în care-şi trece degetele peste clape, şi mâna stângă peste mâna dreapta; şi vioiciunea, uşurinţa sunt eterne – pare că anii, vârsta n-au trecut peste pianista aceasta care se poate să fi împlinit 76 de ani, dar care a rămas la fel de sprinţară ca întotdeauna.



Şi-apoi sunt florile: Martha Argerich primeşte atâtea buchete că abia le poate duce. Intră şi iese din culise în urale, îşi ascunde nasul într-un trandafir – şi dirijorul, Charles Dutoit, aproape c-o aşază pe scaun pentru bisul din Scarlatti. Dutoit îl ascultă aşezat pe-un scaun de instrumentist şi râde vesel atunci când Martha se ridică – o conduce spre culise, mâna lui pe umărul ei, iar jocul acesta de complicităţi nu scapă spectatatorilor. Nu scapă nimănui, nici n-are cum: cei doi artişti au fost căsătoriţi între 1969 şi 1973 şi au împreună o fată, pe Annie Dutoit. Iar concertul acesta de Ravel cântat la Bucureşti e şi primul pe care l-au cântat împreună cei doi, demult, în 1959.



Annie Dutoit va povesti despre el într-o poveste intitulată chiar aşa, „Martha Argerich şi Charles Dutoit. Portrete de muzicieni”, publicată în revista argentiniană „Clásica”: „[Părinţii mei] s-au întâlnit la începutul anilor ’50 în Geneva, unde tatăl meu tocmai obţinuse diploma de dirijor, iar mama se bucura de succesul celei de-a doua competiţii internaţionale. [...] Pe măsură ce prietenia lor creştea, tata a rugat-o să fie solista primului său angajament profesional; pentru asta, mama a învăţat Concertul pentru pian în sol major al lui Ravel – şi l-a învăţat, literalmente, până în ultimul minut. În seara care preceda concertul, tata a dus-o cu scuterul la Lausanne, unde locuiau părinţii lui. Concertul urma să fie înregistrat. Au luat cina – şi mama, pretextând că e obosită, s-a retras în camera ei. A explicat mai târziu motivul retragerii subite. Ştiind că tata e foarte tensionat de apropierea debutului său, a încercat să ascundă faptul că nu studiase încă a doua parte a concertului. Aşa că s-a încuiat în cameră şi şi-a petrecut noaptea studiind şi cântând concertul la un pian imaginar. Înregistrarea acestui concert anume, primul împreună, trebuie să existe încă în arhivele radioului din Lausanne”.

Rămâne şi sunetul sitarului, al hangului în frumoasa Sală Mare a Ateneului Român.

Distincţie, numele tău e Anoushka Shankar.

Stau la nici doi metri de scenă – şi, odată ce urcă pe podiumul îmbrăcat cu un covor şi ia în braţe sitarul, nu-mi pot dezlipi ochi de ea. E de o frumuseţe de pictură, de statuie, fata lui Ravi Shankar, dar e o frumuseţe cu totul discretă: cercei mari, aurii, dar nu opulenţi, un fir subţire, strălucind pe gât, şi un punct mic, auriu, în frunte, bluza lungă în tonuri de maro – şi până şi zâmbetul ei e discret; Anoushka nu râde cu toată gura decât la sfârşit de tot, când din sală se aud urale şi lumea se ridică în picioare. Când să fi văzut oare Sala Mare a Ateneului asemenea răspuns vocal al spectatorilor – şi când să se fi cântat la sitar şi la hang în Ateneu?

E puţin peste ora 17:00, în ultima luni a Festivalului, când Anoushka intră pe scenă; începutul va fi fost făcut, atât de inspirat, de Orchestra de Cameră din Zürich, care-i va îmbrăca, la propriu, pe Anoushka şi pe Manu Delago – instrumentiştii sunt aşezaţi pe lateralele scenei. Anoushka Shankar e în stânga, pe un soi de podium, iar Manu Delago va trece, din când în când, de la podiumul unde cântă la hang (la hanguri – sunt trei) la cel din dreapta, unde sunt plasate instrumentele de percuţie.

Şi e o îmbinare cu totul inedită aceasta, sitar şi hang, hang şi sitar – una căreia aproape nimeni din sală nu-i rezistă. Un buchet de tonuri liniştite, nostalgie, confidenţe – dar şi izbucniri de energie şi de ritm; compoziţii ale ei la sitar, ale lui la hang, ale lor împreună – sunt nişte ani de când se prezintă în formula asta în faţa publicului. Iar „Musonul” („Monsoon”) a rămas piesa care-a impregnat poate cel mai bine aerul din Sala Mare a Ateneului Român.

În margine, în stânga, primul violonist al Orchestrei de Cameră din Zürich, Willi Zimmermann, zâmbeşte – ce imagine frumoasă. Iar eu ridic o pălărie imaginară în faţa celui care-a gândit coordonatele acestei zile, ale acestui recital. Aud în sală, la ieşire, entuziasmul, uimirea din vocea a două fete: „Nu vreau să plec de aici, trebuie să ne închidem undeva...” ...să nu uităm nimic-nimic, completez în gând.

Fotografii de Cătălina Filip şi Alex Damian/Festivalul George Enescu

Citiţi şi:

„Oedipe”: haine noi, praf de stele, debut triumfal de festival

Joshua Bell la Ateneul Român: ce culoare are sunetul

Lebăda

Poveşti ruseşti

Cuvintele bine alese te aduc la Ateneu

Zeiţa Khatia

Şase personaje în căutarea lui Rahmaninov