Între timp, cultura din România...

Vladimir Jurowski

Într-o ţară în care nu se întâmplă mare lucru din punct de vedere cultural, iată că săptămâna aceasta cuprinde trei evenimente care pot influenţa cultura şi, în mod particular, muzica din patria noastră.

Articol apărut pe blogul Despre Opera.

1. Qualche mister? Il Re mi chiama al minister. (Puccini: La bohème)

Avem un nou guvern şi, lucru important de subliniat, este vorba de unul tehnocrat. În ceea ce priveşte Cultura, eticheta „tehnocrată” este oarecum inutilă spre deosebire de alte ministere, întrucât, din 1990 şi până azi, deţinătorii acestui portofoliu au fost oameni de cultură în majoritatea lor, fie că s-au numit Andrei Pleşu, Adrian Iorgulescu, Theodor Paleologu, Răzvan Theodorescu (le pire, dar om al artelor), Ion Caramitru, Petre Sălcudeanu (oh!) sau Marin Sorescu. Din acest punct de vedere n-ar trebui să avem mari aşteptări. Desigur, calitatea intelectuală a noului ministru, dl Vlad Alexandrescu, este incontestabilă, dar ce va putea face în mandatul său, destul de scurt de altfel? Programul anunţat este generos şi succint, accentuând ideile de „politici publice” şi „legislaţie europeană”, ceea ce sună tehnocrat şi uşor criptic, într-adevăr, dar cred că una dintre problemele imediate ale acestui minister ţine de politică şi anume de reconcilierea Bisericii cu intelectualitatea, de o definiţie clară a secularismului şi poate de o repoziţionare a statului faţă de bigotismul enorm al „celei mai mari catedrale” sau al „celei mai mari moschei”, pentru că, să nu uităm, acest minister se ocupă şi de Culte. Dar cu ce şanse? Responsabil pentru Culte este o personalitate precum dl Victor Opaschi, un adevărat aparatcik, supravieţuitor al epocii Ion Iliescu, cu mare influenţă asupra lumii muzicale româneşti, după cele mai rele practici bizantine.

Dar dacă tot vorbim de tehnocraţie, atunci primul gând ar fi că legea sponsorizării, care să încurajeze donaţiile private pentru cultură în schimbul unor avantaje fiscale, ar trebui să fie adoptată fără prea mari probleme, tocmai pentru că experienţa legislativă în acest sens este nu doar vastă, dar şi de cea mai bună calitate tocmai în ţările occidentale pe care le admirăm bovaric cel mai mult. Apoi, tehnocraţia nu ar trebui neapărat să producă reforme profunde, ci normalitate, pentru că se presupune că un tehnocrat are avantajul know-how-ului şi aş fi încântat dacă maşinăria culturală românească ar reuşi să se deblocheze. Un exemplu foarte la îndemână este următorul: premierele de la ONB cu Manon Lescaut şi Così fan tutte, dar şi  producţiile noi de la practic toate operele din ţară au nevoie de un buget pe care PSD-ul nu s-a grăbit să-l aprobe până acum. O demonstraţie clară de eficienţă tehnocrată ar fi rezolvarea acestui tip de probleme.

2. Può l'onore riempirvi la pancia? No. (Giuseppe Verdi: Falstaff)

Într-un comunicat de presă compus cu abilitate, Festivalul Enescu anunţă o conferinţă de presă pentru numirea dirijorului Vladimir Jurowski ca director artistic al bienalei din 2017. Undeva, ascunsă prin textul primului paragraf, se regăseşte şi informaţia că funcţia este onorifică. Asta înseamnă că avem doi „onorifici”, celălalt fiind preşedintele onorific al festivalului, dl Zubin Mehta. Anunţul vine între două guverne, dacă se poate spune aşa, iar conferinţa de presă este programată într-o zi liberă, înainte de sărbătoarea naţională, ca şi cum impactul acesteia ar fi neimportant. Sunt multe întrebări de pus în această situaţie, cea mai importantă fiind aceea legată de accountability: după atâta onoare, cine îşi asumă integral Festivalul?

3. Conferinţa Opera Europa

În condiţiile în care ONB se află într-o situaţie delicată, provizoratul actual păstrând un echilibru fragil şi riscul fiind întoarcerea în trecut, la Bucureşti are loc conferinţa Opera Europa. E o oportunitate pentru toată lumea, dar mai ales pentru ONB. Marea majoritate a expunerilor sunt axate pe tehnologie: transmisiunea online a spectacolelor de operă sau baze de date (precum e Operabase). Important este că sunt prezenţi sute de participanţi din lumea operei; nu doar directori precum Bernard Foccroulle de la festivalul Aix-en-Provence, sau Kasper Holten de la Royal Opera House, dar şi o mulţime de persoane din staff-ul unor nume celebre precum La Scala, ENO dar şi de la mai multe teatre din Germania, ţara cea mai dezvoltată din punct de vedere al operei privite ca industrie. Şi nu în ultimul rând agenţi, de care pot profita artiştii care vor susţine audiţii în faţa lor. Tocmai de aceea e păcat că Ministerul Culturii n-a trimis nici un reprezentant la conferinţă, preferând autismul instituţional obişnuit.

Ce urmări va avea acest schimb de experienţă, rămâne să vedem.

O legătură există însă între toate aceste evenimente, căci la Bucureşti se vorbeşte mereu de promovarea României în lume, fiecare dintre cele trei instituţii (Ministerul Culturii, Festivalul Enescu şi ONB) făcându-şi un scop declarat din asta. Cum e promovată România în realitate este o altă poveste. Din punct de vedere muzical, eforturile sunt mari, iar rezultatele sunt mici. Un exemplu este sondajul realizat de OMA Vision, care arată că 98% dintre cei intervievaţi pe un eşalon mai degrabă nereprezentativ cred că Festivalul Enescu face minuni în această direcţie. Dar faptul că 98% dintre oameni cred un lucru nu înseamnă deloc că acel lucru este adevărat. Mai degrabă acest 98% este un succes remarcabil şi strict  intern al OMA Vision, care a reuşit să convingă lumea de un neadevăr. Pentru că presa muzicală internaţională vorbeşte foarte puţin şi foarte rar despre festival. Pentru că muzica lui Enescu este inaccesibilă muzicienilor, fiindcă nu există o ediţie critică a partiturilor compozitorului naţional. Doar reuşitele individuale ale artiştilor români, nici ele foarte numeroase, reuşesc să pună România pe hartă mai degrabă ca vecină a Ungariei, unde se întâmplă mereu lucruri interesante din punct de vedere muzical.

Oare tehnocraţia ar putea înlocui strategiile pompoase cu eficienţa?