Există o distanţă categorică între cenzură şi interzicerea incitării la ură, după cum "opinia" este profund diferită de şovinism, rasism, chemare la violenţă. În legislaţia contemporană, aproape oriunde în lumea civilizată, anumite "opinii" reprezintă o infracţiune, pentru că finalitatea lor poate fi o baie de sânge. Antisemitismul sau negarea Holocaustului, de pildă. Blocarea unor astfel de "opinii" nu are nicio legatură cu "cenzura". Este un act de igienă socială şi de aplicare a legii - similar cu vânarea şi închiderea site-urilor cu pornografie infantilă. Nu văd nicio diferenţă de substanţă între libertatea unui pedofil de a-şi împărtaşi pe Internet fanteziile - libertate care va face victime nevinovate - şi libertatea unui rasist de a nega Holocaustul, libertatea unui islamist de a proclama jihadul sau libertatea unui trumpist de a incita la crimă.

Le recomand celor care cred că Trump e victima "cenzurii" să se gâdească la un discurs al lui Hitler din 1938. Să îşi imagineze că e în puterea lor să publice sau să "cenzureze" acel discurs pe un ipotetic Twitter interbelic. Ce aleg? Publish? Delete?

Diferenţa dintre cele două opţiuni se va măsura în câteva milioane de morţi. Ei? E "cenzură" sau viaţă şi normalitate să îi închizi ţicnitului gura?

Nu, nu e "reductio ad Hitlerum" şi nu e o comparaţie forţată. E cel mai bun exemplu pe care îl avem pentru a demonstra ca libertatea neîngrădită de a instiga la ură nu e un drept sacru, ci poate constitui o crimă sinistră. Dacă suntem toţi - inclusiv conservatorii cvasi-trumpişti - de acord că Hitler ar fi trebuit oprit din răcnit, atunci e limpede că există un temei pentru "cenzură". De fapt nu, nu un temei. O datorie. O obligaţie morală esenţială.


Recomandarea editorului:

Mihai Neamţu: Big-Tech şi noua cenzură ideologică