Drama unui prizonier de război: neglijenţa unor funcţionari de acum aproape 70 de ani îl privează de indemnizaţie

Dumitru Hadade are 93 de ani FOTO Olimpia Man

I-au îngheţat, la propriu, urechile pe frontul rusesc şi a stat aproape doi ani în lagărele din Germania. Cu toate acestea, recunoştinţa statului român este cuantificată prin cei 300 de lei primiţi lunar ca indemnizaţie de veteran de război, refuzându-i-se recunoaşterea statutului de prizonier de război, care i-ar aduce o compensaţie financiară mai consistentă.

Este drama lui Dumitru Hadade, un veteran din Zalău, probabil singurul prizonier de război din ţară căreia statul român nu-i recunoaşte acest statut. Cu o luciditate şi o memorie ieşite din comun la cei 93 de ani ai săi, povesteşte cum "aventura" lui a început în 1942, când a fost înrolat în armată, la Regimentul I Transmisiuni de Uscat. Locuia la acea vreme în Bucureşti, unde se refugiase împreună cu familia în 1940, după cedarea Ardealului. A fost imediat repartizat la Compania a II-a Telegrafie fără fir, iar în scurt timp a ajuns pe frontul rusesc, pe linia Novocherkassk - Krasnodar - Dnepropetrovsk - Marea Azov, Rostov pe Don, unde a fost telegrafist. Veteranul îşi aminteşte că trupele sovietice erau îmbrăcate foarte bine, cu haine şi cizme îmblănite, în timp de românii şi nemţii îngheţau de frig în tranşee. "În 1942 a fost în Rusia cea mai grea iarnă. Pe mulţi dintre soldaţii noştri i-am scos din tranşee îngheţaţi. Şi mie mi-au îngheţat urechile", rememorează el.

După patru luni de front a revenit în ţară şi a fost detaţat la Regimentul I Transmisiuni Aero. Nu a stat foarte mult acasă, pentru că a fost selectat să fie trimis în Germania pentru specializare fie ca pilot, fie ca radiotelegrafist sau mecanic de bord. De aici încep şi necazurile sale actuale, pentru că trimiterea sa la cursul din Germania nu apare consemnată nicăieri în arhivele militare, motiv pentru care nici nu a primit decoraţie de război la revenirea în ţară.

 "Am ales radiotelegrafia, pentru că m-am gândit că, neavând nicio calificare în acel moment, asta mă va ajuta să îmi găsesc un loc de muncă după încheierea războiului", explică veteranul.  Împreună cu alţi tineri soldaţi, a fost trimis la Nordhausen Krankenhous, unde era un regiment de aviaţie. Acolo l-a prins importantul moment 23 august 1944, când armata română a întors armele împotriva aliaţilor nemţi. "De obicei, piloţii opreau avioanele în faţa hangarelor, iar noi coboram acolo. În acea zi, ne-au lăsat să coborâm abia în hangar, unde eram aşteptaţi, de o parte şi de alta, de santinele, cu pistoalele la mână, care ne-au luat tot ce aveam de valoare la noi, ne-au încolonat şi ne-au dus, păziţi, la unitate. Habar nu aveam ce se întâmplase, dar ştiam că sigur este ceva grav", povesteşte veteranul, amintindu-şi cum totul s-a schimbat după acea zi. "Ospătarii şi ospătăriţele, amabili până atunci cu noi, ne aruncau, efectiv, farfuriile pe masă şi se uitau urât la noi". Au aflat abia după câteva zile ce anume a determinat această schimbare de atitudine, când un ofiţer german a venit şi i-a pus să semneze o declaraţie prin care prizonierii români trebuiau să jure că vor lupta alături de armata germană până la victoria finală. Au refuzat cu toţii să semneze ceea ce a însemnat intrarea oficială în prizonierat. După două săptămâni, au fost deportaţi în Danemarca, unde au fost puşi să monteze stâlpi de telegraf. La debarcarea armetelor aliate în Normandia, au fost readuşi în Germania şi închişi într-un lagăr de muncă până la finalul războiului. "Într-o dimineaţă, am observat că nu am fost treziţi la ora 6.00, ca de obicei. M-am ridicat din pat pe la 7.00, şi am plecat către sala de mese, unde nu era nimeni. Nu mai erau nici măcar santinele în posturi", rememorează el. Vestea încheierii războiului le-a fost dată de un localnic, care a trecut pe acolo cu bicicleta. Au găsit mii de mărci într-o bancă bombardată Prozonierii au fost preluaţi în scurt timp de trupe americane, care nu i-au lăsat, însă, să plece acasă, spunându-le că "situaţia în România nu este clară". Dorul de casă i-a împins, însă, la gesturi extreme, astfel că Dumitru Hadade şi un alt soldat român, din Baia Mare, au decis să plece, pe jos, spre frontul rusesc, unde auziseră ei că se organizează transporturi către România. Au fost prinşi şi aduşi înapoi. Nu au stat mult, şi au fugit din nou. "Pe drum, am descoperit în Hamburg o bancă bombardată. Am coborât la subsol şi am găsit grămezi întregi de bancnote de 25 de mărci. Ne-am luat cât am putut, şi eu şi colegii mei, şi ne-am continuat drumul. Am fost prinşi, însă, foarte aproape de frontul rusesc, de o patrulă germană, care în momentul în care a văzut câţi bani aveam la noi, au crezut că suntem spioni americani", povesteşte el. Aşa a ajuns să petreacă trei luni de zile, în interogatorii, la cel mai mare centru de spionaj şi contraspionaj al Germaniei, la Hanovra.

În ţară a reuşit să se întoarcă, alături de încă trei colagi, abia la începutul anului 1947. "Ce m-a supărat cel mai tare e că în loc să mă primească în ţară ca un erou, doar fusesem prizonieri la nemţi, comuniştii m-au persecutat şi nu m-au lăsat să lucrez ca şi radiotelegrafist pe avioane. Se temeau că o să plec din ţară cu primul avion", îşi încheie povestea el.

Mai mult, pentru că nu deţine decoraţie de război, nu a putut fi declarat nici prizonier de război, aşa că nu poate beneficia de indemnizaţia de aproximativ 1.000 de lei aferentă. I-a cerut ajutorul senatorului Gheorghe Pop, în speranţa că acesta va putea interveni pe lângă Ministerul Apărării Naţionale, pentru a obţine o derogare de la lege care să-i permită să fie declarat, şi el, prizonier de război, aşa cum şi este (sau a fost!). Măcar în lunile sau anii de viaţă ce i-au mai rămas.

Senatorul a i-a adresat de la tribuna Parlamentului două interpelări ministrului Apărării, Mircea Duşa, cerându-i sprijinul în acest sens. La prima i-a răspuns precizând că veteranul din Zalău nu se află în evidenţele Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naţionale ca şi prizonier de război. În cea de-a doua interpelare, Gheorghe Pop explică motivele pentru care, dintr-o neglijenţă petrecută acum aproape 70 de ani, plecare lui Dumitru Hadade în Germania nu apare în arhive şi că de aceea, neputând fi decorat, el nu este în evidenţele Casei de Pensii Sectoriale. Senatorul cere o derogare de la lege în cazul său mai cu seamă că nu este deloc greu de demonstrat că bătrânul a fost prizonier de răboi. O adeverinţă eliberată în 1977 de Unitatea Militară 02045 Bucureşti atestă, printre altele, faptul că în perioada 23 august 1944 - februarie 1946 Dumitru Hadade a fost prizonier în Germania. Acestă a doua interpelare a fost înregistrată în urmă cu câteva zile, răspunsul fiind aşteptat în perioada următoare.