Cuplul de români care trăieşte pe o insulă din mijlocul Dunării. Cum şi-au aranjat în sălbăticie terenul moştenit de la bunici
0
Departe de zgomotul oraşului, o familie din Mehedinţi a descoperit o oază de linişte şi relaxare tocmai în mijlocul Dunării, pe Insula Şimian, unde deţine o suprafaţă mare de teren.
Cu un uriaş potenţial turistic, insula Şimian ar putea fi o perlă a turismului din sud-vestul României şi o sursă importantă de bani pentru un judeţ sărac cum este Mehedinţiul. De peste 15 ani, autorităţile judeţene vorbesc însă despre tot felul de proiecte fanteziste care să pună în valoare această insulă din apropierea municipiului Drobeta-Turnu Severin.
Mai mult, Consiliul Judeţean Mehedinţi, cel care deţine jumătate din suprafaţa insulei de 56 de hectare, a făcut mai multe studii de fezabilitate, dar niciun proiect nu a fost pus în practică. Autorităţile aruncă vina pe statutul juridic incert al terenurilor de pe insulă şi pe faptul că restul terenului aparţine localnicilor din Şimian. Aşa se face că insula rămâne un paradis prea puţin cunoscut, chiar şi de către locuitorii Şimianului ori ai municipiului Drobeta-Turnu Severin şi cel mai probabil va mai curge multă apă pe Dunăre până când autorităţile locale vor înţelege să facă ceva aici.
LECŢIE DE TURISM
Dincolo de indolenţa şi condamnabilul dezinteres al autorităţilor judeţene, există oameni care iubesc foarte mult acest loc şi, atât cât le stă în putere, promovează acest colţ de rai din mijlocul bătrânului fluviu. Sanda Huţanu, împreună cu cele două surori ale sale, deţine o suprafaţă de peste 5.000 de mp în insulă, ca moştenire de la bunici, astfel că vine destul de des pe insulă. Sergiu, soţul Sandei Huţanu, zice că pentru el, Insula Şimian este paradisul pe pământ, unul dintre cele mai spectaculoase locuri ale României şi că pentru nimic în lume nu ar pleca de aici.
Familia Huţanu şi-a amenajat o căsuţă de vacanţă şi spune că, în ultimii ani, micul lor colţ de paradis este tot mai vizitat de români. Practic, au reuşit să facă, la o scară mai mică, bineînţeles, ceea ce autorităţile din Mehedinţi nu au reuşit.
Sunt un fel de Robinson Crusoe şi libertatea pe care o trăiesc pe această insulă au vrut să o împărtăşească cu rudele şi prietenii lor, care la rândul lor au adus pe insulă români din toate colţurile ţării.
Vizitatorii se relaxează, pescuiesc, sunt trataţi cu bucate româneşti preparate la ceaun. Evident că nimeni nu pleacă de aici fără să viziteze şi celebra cetate Ada-Kaleh, care a fost strămutată de comunişti pe Insula Şimian, atunci când s-a ridicat barajul de la Porţile de Fier I.
„Cred că liniştea pe care o găsesc aici le place cel mai mult, că eşti deconectat de la toate problemele, că trăieşti în mijlocul naturii. Unii pescuiesc, unii citesc, unii cântă, fiecare face ce simte, practic esenţa este relaxarea. Telefoanele şi tabletele sunt date la o parte, sentimentul de linişte pe care îl trăieşti aici e unic“, ne spune Sergiu Huţanu.
„FRUMOS AR FI SĂ FIE CEVA AMENAJAT AICI“
Aşa cum se spune că cine păşeşte o dată pe insulă cu siguranţă se va întoarce aici, aşa s-a întâmplat şi cu românii care ajung pe insulă cu barca familiei Huţanu. Ori de câte ori le permite timpul, vin pe Insula Şimian pentru a-şi încărca bateriile.
„De la Bucureşti vin de câteva ori pe an nişte oameni importanţi, m-au rugat să le dau o bucăţică de teren. Vin şi se odihnesc. Nici măcar nu vorbesc între ei, se descalţă şi îşi pun şezlongurile lângă lac. De la Timişoara a venit mătuşa mea cu trei familii, cumnatul meu de la Balş a adus nişte prieteni, dar frumos ar fi să fie ceva amenajat aici, ceva organizat“, spune şi Sanda Huţanu.
Căsuţa în care dorm pe insulă este de fapt o rulotă, dar prietenii preferă să se odihnească în corturi. Pentru apă au săpat două fântâni, iar duşul este improvizat dintr-un balon.
Dacă doamna Sanda îşi primeşte oaspeţii cu gogoşi şi fasole cu ciolan, pregătită în oală de pământ la cuptorul de cărămidă arsă, domnul Sergiu este specialist în grătare şi saramură de peşte. „De regulă, spunem că pregătim doar un fel de mâncare, însă în final, ajungem la două-trei feluri pe zi“. O mică baltă de pe terenul lor comunică cu Dunărea şi este plină de caras.
Sergiu Huţanu ne dezvăluie reţeta după care pregăteşte delicioasa saramură de peşte:
„Se spală peştele, se pune pe grătar şi se prăjeşte pe o parte şi pe alta, după ce în prealabil a fost condimentat cu sare şi piper. Legumele – roşie, ardei gras, ardei iute, ceapă – se pun şi ele pe grătar şi se coc. Apoi se decojesc, se toacă felii şi se pun într-o zeamă care se face cu oţet, apă şi ulei, piper boabe, boabe de muştar, usturoi“.
TEZAURUL DIN INSULĂ
Insula Şimian este situată în aval de hidrocentrala Porţile de Fier I, între România şi Serbia, nu departe de municipiul Drobeta-Turnu Severin. Încă din deceniul patru al secolului trecut, cercetările arheologice au demonstrat că Insula Şimian a fost locuită începând din Neolitic, continuând cu epoca bronzului. Au fost, de asemenea, descoperite mărturii ale civilizaţiilor geto-dacice şi romane. În timpul lucrărilor de strămutare a cetăţii Ada-Kaleh în Ostrovul Şimian, în anul 1970, a fost descoperit întâmplător un tezaur format din 68 de monede de argint. Dintre acestea, 66 de exemplare fac parte din rândul imitaţiilor monetare de tip Filip II, iar celelalte două piese sunt drahme ale oraşului grecesc Dyrrachium, potrivit arheologilor Constantin Preda şi Mişu Davidescu.
Tipul principal şi predominant (54 de piese) face parte din Sirmium, iar ca datare, acest tip se încadrează în a doua jumătate a secolului al II-lea î.e.n., cu precădere în al treilea sfert al secolului respectiv. Se presupune că tezaurul a fost ascuns fie în jurul anului 100, fie la începutul secolului I î.e.n. Cei doi arheologi consideră că emisiunile sunt fără îndoială de origine celtică, aparţinând ramurii celtice a scordiscilor. Nu este exclus ca acest tezaur să fi ajuns în Ostrovul Şimian după ce scordişcii au fost nimiciţi de romani în anul 88 î.e.n., şi s-au refugiat în insulele Dunării din dreptul Banatului şi Olteniei. O altă ipoteză ar fi că scordişcii, după această înfrângere, ar mai fi dispus în regiunea amintită de un centru tribal puternic, eventual o uniune de triburi bine închegată, şi apariţia tezaurului în Ostrovul Şimian ar trebui înţeleasă ca o consecinţă a raporturilor de ordin economic sau chiar politic dintre scordisci şi
geto-daci. ;
Istoria zbuciumată a Cetăţii Ada-Kaleh
Importanţa Insulei Şimian este dată şi de monumentele strămutate de pe Insula Ada-Kaleh, înainte de construcţia lacului de acumulare Porţile de Fier I. Celebra Cetate Ada-Kaleh de pe Dunăre, care putea fi azi cel mai atractiv punct turistic din România, a fost inundată intenţionat de comunişti, în anul 1970, paradisul din mijlocul fluviului fiind acoperit de apele hidrocentralei Porţile de Fier I. Atunci, au avut loc masive exproprieri şi deportări în Bărăgan, iar turcii de aici au fugit pe unde au apucat. Au fost salvate de la dispariţie numai zidurile fortăreţei şi mormântul lui Miskin Baba, considerat un sfânt musulman de către locuitorii insulei.
Ada-Kaleh se afla la aproximativ 3 kilometri în aval de Orşova şi 18 kilometri de Drobeta-Turnu Severin. Avea o lungime de 1,7 kilometri şi o lăţime de doar 500 de metri şi era populată de 600 de turci. Insula are o istorie îndelungată. Prima referire o face Herodot, care oferă şi o scurtă descriere a acesteia, iar apoi este menţionată într-un document al Cavalerilor Teutoni, în 1430. Cetatea a fost construită de către austrieci după pacea de la Karlowitz (1718). Ocupând o mare parte din teritoriul insulei, cetatea reprezenta una dintre cele mai importante fortificaţii de acest tip din Europa. Curând după terminarea ei, a căzut în stăpânirea turcilor. Acest lucru era consfinţit prin pacea de la Şiştov care prevedea ca Ada-Kaleh-ul să rămână sub stăpânirea turcilor, iar Orşova, din apropiere, le revenea austriecilor.
CEL MAI MARE COVOR ORIENTAL DIN LUME
Prin pacea de la Berlin (1878), Ada-Kaleh rămâne o oază musulmană pe Dunăre, proprietate a sultanului, dar sub administrare austro-ungară, cu un statut special. În insulă exista un primar, un judecător şi un preot – musulman, iar steagul arborat era cel turcesc. Din anul 1923, populaţia insulei a cerut alipirea acesteia la România.
Aici se construiseră şcoli, o ţesătorie, o croitorie, una dintre cele mai mari fabrici de rahat şi halviţă şi, totodată, o fabrică de ţigarete. Pe străzile mici şi întortocheate, turiştii care veneau în număr mare pe mica insulă vedeau casele pitoreşti ale localnicilor şi puteau servi în restaurante şi cafenele tot felul de delicatese, precum alunele turceşti, halviţa, şerbetul, îngheţata ori braga. Insula găzduia ceea ce era atunci cel mai mare covor oriental al lumii, fiind dăruit de către sultanul Abdul al II-lea, în semn de preţuire a insularilor, în 1904.
Se încarcă comentariile...
