Învățătoarea care își aduce elevii la școală prin empatie, jocuri și lectură. „Cel mai important este să te iubească”
0Prima lecție a Lidiei Nădășan pentru elevii ei este iubirea, pe care le-o acordă necondiționat. Îi motivează permanent și implică și mamele în procesul educațional, care învață cum să se comporte cu proprii copii și să le spună povești.
Lidia Nădășan (45 de ani), învățătoare la școala gimnazială Belca de Jos, județul Mureș, a câștigat în acest an Gala profesorul anului în mediul rural, la categoria „Dezvoltarea abilităților socio-emoționale ale elevilor”, organizată de Teach for Romania. Dascălul a impresionat de-a lungul anilor prin metodele sale de predare atipice, prin care i-a făcut pe elevi să iubească școala.
A absolvit Colegiul Național Pedagogic din Târgu Mureș și a urmat apoi Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la Cluj, iar la școala de la Belca de Jos predă de când a intrat în învățământ, de 26 de ani, pentru că a prins drag de oamenii de acolo.
„Cel mai important este ca elevul să te iubească și să simtă realmente afecțiune pentru tine. Când te prinde de mână și vezi că îi era dor să te vadă, îți crește inima. Dacă te iubește, procesul de predare și asimilare a informațiilor este cu totul altul”, a declarat Lidia pentru „Adevărul”.
Le-a dezvoltat abilitățile socio-emoționale ale elevilor din ciclul primar de la școala unde predă în special prin proiectele puse în practică de fundația Roma Education Fund București.
Elevii, dependenți de „orele de după”
De pildă, a lucrat alături de colegii săi profesori din școală cu 60 de copii ai căror părinți erau plecați la muncă în străinătate.
„Am ajuns la concluzia că fiecare dintre ei avea o problemă. Fie era prea timid, fie era prea răsfățat, fie era agresiv verbal sau fizic cu alți colegi”, explică Lidia. Astfel, copii mai retrași erau desemnați lideri și primeau anumite sarcini de grup în cadrul unor activități extrașcolare, iar elevii agresivi erau introduși în grupul în care erau și copiii pe care nu îi suportau.
A aflat astfel că micuții foloseau agresivitatea ca să îi atragă atenția într-un fel, pentru că nu sunt foarte buni la învățătură și nu au găsit alt mod ca să se facă remarcați.
„Toate aceste activități îi făceau fericiți, iar ei abia așteptau să se termine cursurile de la școală ca să se ducă la <<orele de după>>”, povestește învățătoarea. I-a atras pe copiii și prin activitățile individuale.
De pildă, în fiecare lună, timp o oră, fiecare din cei 60 de copii au stat de vorbă sau s-au jucat cu Lidia și cu colegii ei de la școală, în funcție de problemele cu care se confrunta fiecare copil.
„Erau câteodată pur și simplu discuții simple. Ne spuneau lucruri pe care nu aveau curaj să le spună bunicilor. S-au atașat de noi și ne spuneau toate problemele de acasă”, își amintește învățătoarea.
Copiii au învățat astfel să colaboreze și să se accepte unii pe ceilalți așa cum sunt. Elevii cu o stare materială mai bună se joacă acum și cu colegiii lor care provin din familii defavorizate, fără să îi mai segregheze, așa cum făceau anterior.
Părinții și bunicii, școliți cum să se poarte cu proprii copii
Săptămânal se întâlnea la școală și cu părinții și bunicii elevilor pentru a-i învăța să îi destreseze pe cei mici și să îi facă să se simtă bine și acasă.
„Ce pot să facă când copilul plânge după tata care este plecat în străinătate. Sunt lucruri simple, pe care le pot face cu ce au la îndemână. Făceam, de pildă, trei grupe de mame și fiecare dintre acestea trebuiau să stea pe câte o hârtie format A4. Treptat, se lua câte o foaie, până când, în final, rămânea o singură foaie și câștiga echipa ai cărui membri se îmbrățișau și stăteau într-un singur picior ca să poată sta pe ea”, exemplifică Lidia.
Părinții au devenit dependenți de aceste întâlniri săptămânale, pentru că ele reprezentau evadarea lor din realitatea cotidiană, în care se confruntă cu greutățile zilnice, stresul și depresia. Au conștientizat astfel că și proprii copii se lovesc de aceleași dificultăți și fac acum totul posibilul ca să le aducă zilnic zâmbetul pe buze.
Autocunoaștere prin joacă
Copiii sunt implicați în jocuri educaționale și sunt motivați cu recompense (creioane, caiete și alte rechizite), cumpărate din banii proprii, ori de câte ori performează la învățătură. Le plac mult jocurile de relaxare, semn că este ceea ce aveau nevoie pentru a se elibera de stres și problemele de acasă.
Salata de legume este un astfel de joc. Elevii și învățătoarea stau spate în spate și îmi imaginează că fac o salată de legume, în timp ce se masează reciproc pe spate cu mișcări circulare pe care le-ar face dacă ar amesteca în realitate legumele.
Și jocurile de cunoaștere sunt la mare căutare printre elevii ei. Copiii stau față în față câte doi și își spun reciproc trei calități și trei defecte. Adesea se nasc adevărate dezbateri, pentru că elevii își „creditează” colegii cu defecte, pe care aceștia nu le recunosc.
„Niciodată nu critic un elev, chiar dacă unul, de pildă, scrie literele mai frumos, iar altul mai urât. Întotdeauna îi laud, pentru că astfel le crește stima de sine și îi motivează să facă lucrurile din ce în ce mai bine”, explică simplu Lidia una dintre metodele sale de predare.
În plus, în fiecare săptămâna are grijă să schimbe ceva în clasă, pentru ca elevii să fie mereu atrași la școală și să fie curioși să afle cu ce noutate a mai venit „doamna”.
Când mamele învață să spună povești
Un alt secret al succesului său este că implică și părinții, în special mamele, în procesul educațional, iar aceștia devin mai empatici față de proprii copii și dedică mai mult timp educației lor.
În fiecare săptămână, tot printr-un proiect al fundației Roma Education Fund București, o mamă din sat a primit o carte de povești, care în realitate era o lucrare de dezvoltare socio-emoțională. De pildă, cum să îți înveți copilul să își accepte un frate sau o soră mai mică sau ce să facă când acesta spune des „nu”.
„Citeam cartea împreună cu ele și le făceam să înțeleagă semnificația acestor povești și le învățam ca, la rândul lor, să o povestească copiilor. Vorbim de mame analfabete, care după imaginile din cărți învățau să spună aceste povești”, spune învățătoarea.
GALERIE FOTO LIDIA NĂDĂȘAN
Drept recompensă primeau cărțile de pe care învățaseră poveștile, iar unele dintre ele au ajuns să aibă chiar minibiblioteci cu cărți educative în propriile locuințe. În școală s-a implicat și în deschiderea unei ludoteci, cu peste 700 de jocuri educative și teatru de păpuși pentru copiii de la grădiniță până la cei care sunt la gimnaziu.
„Bucuria mea sufletească este să îmi văd foștii elevi care vin să mă vadă când trec prin sat. Asta înseamnă că am pus o amprentă așa de mare asupra lor, încât vin să te îmbrățișeze cu mare drag, ca atunci când erau mici. Mă bucur foarte mult și pentru fiecare dintre elevii mei care termină liceul, nu mai spun de facultate”, își amintește învățătoarea despre rezultatele elevilor săi și moștenirea educațională și sufletească pe care le-a transmis-o de-a lungul anilor.
Se încarcă comentariile...
