Cât de mult se bea în Ţara Românească şi Moldova în secolul al XIX-lea. „Atât moldovenii, cât şi muntenii, din plăcere se dedau la câte o beţie“

O serie de domnitori erau cunoscuţi cu viciul alcoolului

În Moldova şi Ţara Românească, consumarea băuturilor alcoolice era un obicei generalizat în perioada secolului al XIX-lea, după cum au observat călătorii străini şi cronicarii.

Conform însemnărilor călătorilor şi cronicarilor, consumul de alcool era pentru locuitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti, în secolul al XIX-lea, una dintre principalele ocupaţii.

„Din cei umblând bine ameţiţi de băutură fiind de găsiţi pe uliţe, indiferent că era zi de sărbătoare sau una oarecare. O parte dintre autorii scrierilor, ca să fie cât mai convingători, dau de înţeles că i-au văzut cu propriii ochi, prin târguri ori în drumurile lor prin cele două ţări româneşti, pe oamenii din popor alergând la cârciumi – acestea părându-li-se străinilor numeroase şi pline mereu. Tot ei susţin că, uneori, printre petrecăreţi s-ar fi aflat până şi preoţi ori că au întâlnit şi din cei care au băut până li s-a făcut rău. Paul de Alep, de pildă, era convins că în toată Moldova, «afară doar de câţiva», nimeni nu ar fi băut apă goală, dar tot lui i-au fost de ajuns patru zile ca să se pronunţe, cu la fel de multă hotărâre, în privinţa cumpătării muntenilor. Din contră, potrivit constatărilor lui Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, moldovenii ar fi preferat apa şi nu vinul, aceasta, însă, numai din cauză că ar fi fost prea leneşi ca să îl şi producă“, se arată în studiul „Consumul de alcool şi beţia în Moldova şi Ţara Românescă, secolul al XVI-lea - începutul secolului al XIX-lea: semnalări documentare“, autor Olivia Senciuc.

Domnitori cunoscuţi pentru viciul beţiei 

Nici domnitorii nu făceau excepţie. Aceştia obşinuiau să consume alcool în cantităţi mari. „Radu Şerban ar fi unul dintre cei care căuta des plăcerea dată de licorile ameţitoare, în timp ce lui Ştefan Tomşa al II-lea i s-ar fi dus vestea până la Poartă pentru o pornire asemănătoare. Constantin Cantemir «mânca bine şi bea bine», Grigore al II-lea Ghica nu se despărţea de «căruţa cea de cupărie», iar lui Constantin Racoviţă, care «preste toată dzioa să afla tot vesel», băutul pelinului cu ulciorul şi al nenumăratelor păhăruţe cu «spirt de melisă» chiar i-ar fi pricinuit moartea. Nu la fel au fost zugrăviţi, însă, Bogdan cel Orb, Petru Şchiopul ori Alexandru Nicolae Mavrocordat, domni preţuiţi tocmai pentru că ar fi dovedit cumpătare.Să dau crezare acestor relatări?“, mai prezintă istoricul.

Potrivit lui Ion Neculce, tânărul Dimitrie Cantemir avea în anii tinereţii porniri violente după ce consuma în exces alcool. 

Medicul Constantin Caracaş menţiona că tinerii şi bătrânii luau drumul cârciumilor îndeosebi în zilele de sărbătoare şi cele de la sfârşitul săptămânii, pentru a petrece şi a bea, dar acest lucru nu se întâmpla în zilele de lucru, în cursul săptămânii.

Femeile, beau cot la cot cu bărbaţii

Printre cei care consumau alcool se numărau atât oameni simpli, cât şi comercianţi, înalţi funcţionari, feţe bisericeşti şi chiar femei. „Hotărârile de judecată contribuie la o şi mai bună cunoaştere a categoriilor şi grupurile sociale din care proveneau cei care nu mai ţineau cont de cât beau. Adesea, plângerile pentru fapte comise «la beţie» erau îndreptate împotriva bărbaţilor, aceştia fiind slujbaşi domneşti, meşteşugari, comercianţi sau slugi, fără ca feţele bisericeşti să lipsească, cu desăvârşire, dintre acuzaţi. Cinstitul pocalelor cu multă sârguinţă ar putea părea, mai curând, o activitate tipic masculină, dacă sursele istorice nu ar dezvălui că printre făptaşi s-au amestecat şi femei. Dimitrie Cantemir susţinea că de plăcerea de a bea nu erau stăpâniţi numai bărbaţii, deşi, spre deosebire de aceştia, femeile - mai ales «unele» dintre cele din popor ar fi avut năravul – ar fi păstrat taina între pereţii propriilor case, ferindu-se să se arate bete în văzul întregii lumi“, prezintă Olivia Senciuc. 

Motivele pentru care se consuma alcool

Cronicarii şi călătorii au menţionat o serie de motive pentru care se recurgea la consumul de alcool. Se bea din plăcere, de necaz sau din plictiseală. „Ar fi observat, unii, că atât moldovenii, cât şi muntenii – autorii nerecurgând la vreo distincţie în privinţa categoriilor sociale – din plăcere se dedau la câte o beţie cu prilejul sărbătorilor religioase. Sunt şi străini care s-au simţit îndreptăţiţi să afirme că localnicii ar fi avut o dispoziţie înnăscută pentru o atare deprindere. Mulţumirea pe care le-ar fi pricinuit-o - celor din popor, de data aceasta – faptul că au reuşit să îşi plătească dările, varietatea băuturilor sau ieftinătatea vinului, monotonia şi frigul lungilor zile de iarnă au fost prezentate, de asemenea, drept explicaţii ale respectivei conduite, generalizată în viziunea călătorilor şi a cronicarilor. Cu la fel de multă uşurinţă au judecat străinii gestul închinării paharelor, practicat frecvent la ospeţele domneşti sau boiereşti, aceasta dintr-o vădită necunoaştere a tradiţiilor locale. Acest obicei al închinatului pentru «sănătăţile pri(i)etinilor ş-a împăraţilor» i-a surprins, deşi, după cum pretinde Miron Costin, nu l-am fi moştenit numai noi de la romani, ci şi germanii, ungurii şi ardelenii“. se menţionează în studiu  „Consumul de alcool şi beţia în Moldova şi Ţara Românescă, secolul al XVI-lea - începutul secolului al XIX-lea: semnalări documentare“,

Paul de Alep a observat că gestul închinatului avea încărcătură simbolică, un semn de mare respect şi prietenie.