Obiceiurile de Crăciun păstrate de la daci. Legătura dintre jocul ursului şi Zalmoxis, legendara zeitate supremă a dacilor
0
Jocul Ursului, tăiatul porcului şi „piţăratul” sunt obceiuri vechi de mii de ani, pe care românii le-au păstrat de la daci. Aceste tradiţii mai sunt încă respectate, mai mult în sate, unde tinerii şi copii încearcă să ducă mai departe o moştenire culturală ce dăinuie din generaţie în generaţie.
Sfârşitul de an, atunci când se sărbătoreşte Crăciunul şi Anul Nou, este perioada favorită a anului pentru mulţi dintre români. Chiar dacă Crăciunului este considerată una dintre cele mai mari sărbători creştine, obiceiurile păstrate de câteva mii de ani arată că defapt atât Crăciunul, cât şi Anul Nou sunt defapt sărbători păgâne. Jocurile cu măşti, ce au loc în perioada Crăciuniului, provin din ritualuri vechi prin care strămoşii noştrii aduceau anumite ofrande animalelor pe care le considerau sacre sau zeilor.
„Asemenea ceremonii sunt încă populare în Balcani, în România mai ales, în timpul celor 12 zile din Ajunul Crăciunului, până la Bobotează. La origine, acestea erau ceremonii în legătură cu întoarcerea periodică a morţilor şi comportau tot felul de măşti animale – cal, capra, urs”, spunea Mircea Eliade despre aceste vechi obiceiuri.
Jocul Ursului este unul dintre cele mai spectaculoase jocuri cu măşti păstrate în satele din România şi semnifică moartea şi învierea naturii. În Bucovina, mai ales, jocul Ursului este cel mai practicat, tinerii lucrând săptămâni în şir la costumele pe care le vor purta în preajma sărbătorilor de iarnă, atunci când îşi fac apariţia cetele de urători.
”În colindul cu Ursul, animalul moare şi învie, într-o dramatizare simbolică a mitului renaşterii naturii/cosmos. Astfel, rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea miraculoasă ca şi urcarea acestuia pe bâtă (toiag), redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara”, arată Mihai Coman în „Bestiarul mitologic românesc”.
Dacii considerau ursul ca fiind un animal sacru şi chiar numele lui Zalmoxis, zeul suprem al dacilor, confirmă acest lucru. Etimologia numelui Zalmoxis provine de la cuvintele dacice zalmo (piele) şi oxis (urs).
„Numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului şi al soarelui, în ipostaza lui umană, un purtător de piele de urs, nu atât în sensul de nebridă, cât de mască – galee, alcătuită dintr-un cap de urs, folosită în ritualurile şi ceremoniilece ţineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatic”, a explicat etnologul Romulus Vulcănescu.
Tăierea porcului de la daci
Solstiţiul de iarnă (21 – 22 decembrie) reprezenta pentru daci lupta dintre lumină şi întuneric. Astfel, strămoşii noştri erau de partea luminii, luptând pentru ca nu cumva divinitatea întunericului să pună stăpânire pe întreaga lume. Aşadar, în această zi, dacii sacrificau porcul pentru a „hrăni” soarele, întărindu-l în bătălia împotriva întunericului. După solstiţiul de iarnă, ziua începea să se mărească şi aşa a ajuns Crăciunul să reprezinte pentru daci o sărbătoare a vieţii şi a luminii. Tradiţia dacică prevedea ca ziua tăierii porcului să fie veselă şi să fie cinstită cu vin în jurul animalului sacrificat.
„Dacii avea cunoştinţe de astronomie, aşa că atunci când se apropia solstiţiul de iarnă aveau obiceiul de a tăia porcul, obicei păstrat de români până în zilele noastre. Dacii considerau că prin acest sacrificiu, ajutau partea luminii să învingă întunericul, în cea mai scurtă zi din an”, a explicat şi istoricul sucevean Ilie Gliga.
„Piţăratul” – una dintre cele mai veche tradiţii dacicie păstrate până în zilele noastre de sătenii din Alba
În unele sate din judeţul Alba este păstrată unul dintre cele mai vechi obiceiuri ce au existat de Crăciun în spaţiul carpato – danubiano – pontic, respectiv „Piţăratul”. Tradiţia spune că atunci când copiii merg la colindat, trebuie să primească un colăcel special, făcut din aluatul ce rămâne de la pâine sau cozonaci, ce este numit „piţărău”.
În Ajunul Crăciunului, odraslele sătenilor din Alba merg la colindat din casă în casă, ei fiind răsplătiţi cu „piţărău”, mere şi nuci. Micii piţărăi sunt aşteptaţi de gazde cu tot felul de bunătăţuri, pe care le aruncă în curte, iar colindătorii se „luptă” între ei pentru a-şi umple trăistuţele. Cei mai în vârstă susţin că acest obicei este păstrat, din generaţie în generaţie, încă de pe timpul dacilor.
Se încarcă comentariile...
