Mărturia terifiantă a unui supravieţuitor al masacrului de la Fântâna Albă, când 3.000 de români au fost ucişi de sovietici: „Trăgeau în noi ca după iepuri”
0Colonelul în rezervă Petru Huţan a povestit cum s-au desfăşurat evenimentele de la 1 aprilie 1941, când 3.000 de bucovineni, care au vrut să părăsească Uniunea Sovietică şi să se întoarcă în România au fost omorâţi de grănicerii sovietici. Acesta a arătat că românii care vroiau să meargă în ţara natală au fost pur şi simplu masacraţi de soldaţii sovietici, care trăgeau în ei ca „în iepuri”.
Masacrul de la Fântâna Albă a rămas întipărit în istoria românilor, după ce pe 1 aprilie 1941, aproape 3.000 de bucovineni din zona Siretului au fost omorâţi de soldaţii sovietici, pentru că au încercat să plece din Uniunea Sovietică în România.
În baza pactului Ribbentrop – Molotov, în anul 1940, sovieticii le-au dat un ultimatul românilor, prin care trebuiau să cedeze Basarabia şi Nordul Bucovinei, teritorii pe care trăiau peste 3 milioane de români. În primul an de la ocupaţia sovietică, peste 7.000 de bucovineni au reuşit să fugă la sud de Cernăuţi şi să se întoarcă acasă.
Ca şi consecinţă a acestor evadări, sovieticii au pus mai mulţi soldaţi la graniţă, iar cetăţenii care aveau rude în România erau declaraţi trădători de ţară şi erau deportaţi la muncă în Siberia. Pe 19 noiembrie 1940, 105 persoane din satul Suceveni au încercat să treacă graniţa, însă au fost prinşi de soldaţii sovietici. Trei din aceştia au fost omorâţi pe loc, în timp ce alţi doi au fost răniţi. Ca şi pedeapsă, rudele bucovinenilor din Suceveni care au vrut să se întoarcă în România au fost deportate în Siberia.
Pe 6 februarie 1941, alţi 500 de bucovineni au avut o nouă încercare de a trece graniţa în România. Aceştia au fost întâmpinaţi de grănicerii ruşi cu o rafală de gloanţe, doar 57 de persoane reuşind să ajungă în ţara lor de origine. Sovieticii au arestat atunci 44 de persoane, din care 12 au fost condamnate la moarte, iar celelalte 32 au fost condamnate la 10 ani de muncă silinică.
Pe 1 aprilie 1941, a urmat masacrul de la Fântâna Albă. Peste 10.000 de bucovineni au pornit spre graniţa dintre URSS şi România, după ce prin localităţile dintre cele două ţări au fost lansate zvonuri cum că sovieticii permit trecerea graniţei. În apropiere de graniţa cu România, la doar trei kilometri, soldaţii sovietici au început să tragă cu mitralierele în români, 3.000 de bucovineni fiind atunci fie omorâţi de gloanţe, fie tăiaţi cu sabia de grăniceri.
După acest masacru, cei 3.000 de români omorâţi au fost duşi şi îngropaţi în mai multe gropi comune, ce au fost săpate dinainte. Legenda spune că pământul s-a mişcat în zona respectivă mai bine de două nopţi, deoarece mulţi dintre cei îngropaţi erau încă în viaţă în momentul în care au fost aruncaţi în groapă.
Petru Huţan, unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Fântâna Albă, a povestit cum s-au defăşurat evenimentele în data 1 aprilie 1941. Acesta a precizat că românii vroiau doar să se întoarcă la patria mama, după ce germanilor li s-a permis acest lucru. ”Tânărul” Petru împreună cu tatăl său au încercat să ajungă în România, unde urmau să-şi aducă rudele după ce făceau o cerere pentru reîntregirea familiei.
”Când coloana s-a îndreptat către frontieră, a venit o subunitate de cavalerie, un pluton de călăreţi. Aceştia s-au împărţit în două, o parte spre stânga şi o parte spre dreapta, fără să zică nimic. Deodată s-a tras o salvă de gloanţe de mitralieră automată, de ne-au piuit deasupra capului gloanţele. Tata îmi spune să stau, să nu mai înaintăm. Lumea, fredonând cântece patriotice a înaintat, însă noi nu am înaintat, la fel şi cei din spatele nostru. În momentul când a doua salvă de armă automată a fost trasă, a fost trasă în oameni.
Noi am stat acolo, că spre noi nu trăgeau, deoarece la început au luat la ţintă capul coloanei. Au început să se vaite oamenii, copiii strigau că au fost împuşcaţi, iar noi ne-am despărţit de coloană şi am mers înapoi la Siret. Pe malul Siretului am găsit nişte răchiţi mari care erau pe malul apei şi dedesupt erau nişte răgălii şi acolo am intrat, ascunzându-ne acolo.
Tata a spus: de aici nu mai plecăm până la noapte! Băi copile uite ce facem, nu cumva să ne ferim să ne întâlnim cu cineva, să nu ştie nimeni că am fost acolo. Pe şosea alergau ăia cu caii, împuşcau, trăgeau cu mitraliera, dar o parte din cetăţeni au zis să continuă să mergem acasă, că noi nu mai mergem spre frontieră, însă călăreţii au început să alerge după ei.
Dacă părăseai şoseaua, te împuşca, trăgea după tine, ca după iepuri. Am stat acolo până s-a înnoptat, după care am plecat spre casă, pe marginea râului, ferindu-ne să nu ne întâlnim cu nici un individ indiferent ce ar fi. De pe marginea apei noi vedeam toată panorama către şosea, către Cupca şi Suceveni.
Am mers pe marginea râului, până am dat de un pârâu care ducea în gospodăria noastră. Când am ajuns acasă, mama, fratele şi bunica, stăteau şi aşteptau. Ei ştiau ce s-a întâmplat, dar nu ştiau dacă noi am ajuns până în frontieră sau nu sau dacă suntem împuşcaţi, a declarat colonelul în rezervă Petru Huţan, care avea 14 ani la momentu masacrului”, a povestit colonelul în rezervă Petru Huţan cum a trăit evenimentele de la 1 aprilie 1941.
Abia în anul 1944 acesta a ajuns în România unde a şi rămas, stabilindu-se la Iaşi. El s-a întors pentru prima dată la Fântâna Albă abia în 2012, la 71 de ani de la masacru.
Monument în memoria bucovinenilor ucişi în masacrul de la Fântâna Albă. FOTO www.basarabia-bucovina.info/Cristina Nichitus Roncea
„La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.
Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Cineva din mulţime a strigat: <<La pământ!>> Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: <<Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!>>.
Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: <<Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!>>.
În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire.
Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. <<Braconierii>> ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el.
Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oameni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.
Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios?”, a povestit profesorul Gheorghe Mihailiuc în cartea sa de poezie şi proză „Dincolo de cuvintele rostite”, volum apărut în anul 2004 la Hliboca în Ucraina.