Secretele împăierii animalelor, meşteşugul prin care moartea capătă viaţă, dezvăluite de un tânăr din Ialomiţa

Paul Ploştinaru este taxidermist de la 10 ani FOTO: arhivă personală

În Slobozia, micul oraş de provincie aflat la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Marea Neagră, Paul Ploştinaru (21 de ani) a reuşit să transforme moartea într-o adevărată artă. De 10 ani el a deprins meşteşugul taxidermiei, procedura prin care sunt împăiate păsările şi animalele. Operele tânărului sunt la mare căutare în rândul vânătorilor însetaţi de trofee.

Paul Ploştinaru (21 de ani) este un tânăr cu idealuri la fel ca toţi ceilalţi de-o seama lui şi şi-şi doreşte să aibă o carieră de succes. Peste puţin timp va termina studiile Facultăţii de Zootehnie şi Piscicultură, din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti. „După ce voi termina şcoala, cu siguranţă vreau să-mi caut ceva de muncă în domeniu. Am ales Zootehnia şi Piscicultura pentru că mi se potriveşte cel mai bine. Iubesc natura şi animalele”, motivează el.

Privirea lui Paul este blândă şi vie. Are o vorbă dulce şi molcomă, zâmbeşte destul de des şi are o gaşcă de amici alături de care îşi petrece timpul liber atât acasă, la Slobozia, cât şi în căminul studenţesc din Bucureşti.

De asemenea, este pasionat de vânătoare şi pescuit. Mâinile lui reuşesc însă să păcălească moartea şi să o transforme într-o adevărată artă. O face de 10 ani şi-şi doreşte să exceleze în acest joc, care multora dintre noi le-ar da fiori pe şira spinării. 

Când termină de învăţat pentru examene sau în pauzele dintre două ieşiri cu gaşca prin oraş, Paul este taxidermist. Adică face ca animalele şi păsările moarte să pară vii, prin împăiere. 

După spusele lui, în România nu există o şcoală sau cursuri specializate pentru aşa ceva. Toţi taxidermiştii din ţara noastră, care pot fi număraţi pe degete, fie s-au şcolit în străinătate, fie au furat meserie de alţii mai bătrâni. Paul a învăţat arta împăierii în sânul familiei. Cum a reuşit, o spune chiar el.

„La noi în casă, taxidermia este o tradiţie. Aveam 11 ani când m-am apucat. Am învăţat de la tata, care este şi el taxidermist şi care, la rândul lui, a învăţat de la bunicul meu. Stăteam tot timpul şi-i urmăream pe amândoi cum lucrează şi m-am decis să duc tradiţia mai departe”, mărturiseşte Paul. Prima pasăre pe care a împăiat-o a fost o stăncuţă, împuşcată pe un fond de vânătoare din comuna ialomiţeană Gheorghe Doja. 

Taxidermia este o artă complexă FOTO: arhivă personală 

În cei 10 ani de când a deprins tainele taxidermiei, tânărul a reuşit să împăieze peste 100 de specii de păsări, în mare parte împuşcate pe fondurile de vânătoare din judeţul Ialomiţa. 

Un meşteşug complex 

Descrisă de Paul, taxidermia pare a fi o tehnică destul de complexă, menită celor cu sânge rece. Este un amestec de precizie chirurgicală, presărată cu adrenalină, răbdare de fier şi, evident, multă imaginaţie pentru ca „operele” împăiate să pară cu adevărat vii, gata oricând să zboare în înaltul cerului. Înaripatele pregătite pentru împăiere trebuie ţinute mai întâi la congelator, într-o pungă de plastic bine închisă, pentru a nu prinde aer.

Măiestria chirurgicală intervine în momentul când, cu ajutorul unui bisturiu, taxidermistul face ca din viitoarele sale trofee să rămână doar penajul, pielea, scheletul capului şi al picioarelor. „După acest procedeu, penajul este tratat cu o soluţie specială pentru conservare. Este un produs nou, adus din America, mult mai bun şi ceva mai costisitor ca bani.

Are însă garanţia că oferă protecţie pentru totdeauna. Este compusă din multe alte substanţe chimice cu rol de protecţie şi de conservare”, explică Paul. Odată ce a asigurat protecţie viitorului exponat, tânărul taxidermist realizează un mulaj din talaş, în care sunt montate sârme pe care sunt apoi aşezate penajul cu tot cu piele, precum şi capul şi picioarele. Iar pentru a reda cât mai fidel musculatura membrelor inferioare şi superioare se foloseşte, de cele mai multe ori, vată. 

Odată montat pe scheletul de sârme, exponatului i se dă o poziţie. „La mare căutare sunt păsările sau animalele care dau senzaţia de mişcare. Este într-adevăr o artă să faci acest lucru, pentru că prin taxidermie faci animalele să pară vii”, recunoaşte tânărul. În funcţie de dimensiunea piesei, o lucrare poate dura între patru-cinci ore sau chiar o săptămână. Piesa de rezistenţă a fiecărui animal împăiat sunt ochii. În zilele noastre, aceste obiecte se găsesc destul de greu, toţi taxidermiştii cumpărându-i din import. 

Paul are însă avantajul că de la exponatele bunicului său i-au rămas suficiente perechi de ochi, pentru creaţiile sale. 

Paul Ploştinaru îşi doreşte să transforme această artă într-o profesie FOTO: arhivă personală 

Regim special de îngrijire 

Tânărul taxidermist din Slobozia susţine faptul că regimul de păstrare al animalelor şi al păsărilor împăiate este unul extrem de strict. Exponatele trebuie îngrijire cu mare atenţie de către proprietarii lor, pentru că riscul deteriorării este iminent. 

Astfel de exponate trebuie ferite de razele soarelui  şi curăţate de praf săptămânal, cu ajutorul unei perii cu peri foarte fini. De asemenea, ele nu trebuie ţinute în condiţii de umezeală excesivă. 

„Trebuie să avem grijă cu astfel de exponate, tocmai de aceea, au un regim special de îngrijire. Cel mai mare risc, în cazul păsărilor, este să le cadă penajul. Dacă i-au căzut penele unui exponat, el este compromis şi trebuie aruncat”, explică Paul. 

Amatorii de vieţuitoare împăiate 

Pe un segment aproape inexistent, pasiunea lui Paul are mare priză la public. Mari amatori de păsări împăiate sunt vânătorii. Aceştia apelează la îndemânarea taxidermiştilor pentru a-şi păstra trofeele pe care le-au împuşcat în timpul partidelor de vânătoare. 

„Pentru foarte mulţi vânători este un adevărat entuziasm să aibă un trofeu împăiat. Şi sunt de înţeles, în condiţiile în care au stat ore bune ca să-l împuşte”, spune tânărul. Dar dincolo de fala vânătorească, interesaţi de meşteşugul taxidermiştilor sunt şi oamenii obişnuiţi.

Paul recunoaşte că nu puţine au fost situaţiile în care i s-a cerut să împăieze păsări precum canari sau papagali peruş, ai căror stăpâni şi-au dorit să-i păstreze chiar şi după moarte. „Au venit oameni care m-au rugat să le împăiez păsările din colivie. Şi pe ei îi înţeleg pentru că sunt convins că erau foarte ataşaţi de ele şi nu au vrut să renunţe pur şi simplu la ele”, spune Paul. 

Citiţi şi:

Cum să ţii pasul cu tehnologia la vârsta a treia. Zece bătrâni din Ialomiţa şi-au pus în minte să înveţe totul despre tablete, internet şi telefoane inteligente

O profesoară pensionară, despre secretele notelor mari. Cât trebuie să înveţe elevii şi cum trebuie să se comporte profesorii cu ei

Amintirile românilor din Cadrilater, la 75 de ani de la cedarea regiunii: „Toţi strigau în gura mare pe străzi: «Plecaţi, plecaţi! Daţi-ne ţara înapoi!»“