Suicidul – adevăruri şi mituri. Cum ajung oamenii să-şi piardă dorinţa de viaţă
0
Ce se întâmplă în mintea celor care nu pot trece peste sentimentele copleşitoare de tristeţe şi neputinţă şi aleg să se sinucidă? Care sunt factorii de risc şi ce anume pot face cei din jur, dacă pot, pentru a nu se ajunge la suicid?
Problematica suicidului a fost intens discutată dintotdeauna, iar ştirile care expun astfel de tragedii atrag şi astăzi ca un magnet. Cifrele privind sinuciderile nu s-au schimbat însă prea mult în ultima sută de ani, spune medicul primar psihiatru Mihaela Tufeanu.
Astfel, pare să cadă un prim mit, anume acela că prin propagarea informaţiilor despre sinucideri „li se dau idei“ acelor persoane înclinate spre suicid. „Şi acum 100 de ani rata sinuciderilor era destul de ridicată, mă refer în primul rând la ţara noastră, deşi nu existau nici televiziuni, nici radiouri, iar motivele pentru care oamenii îşi luau viaţa semănau oarecum cu cele din timpurile noastre“, spune medicul primar psihiatru din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina, Mihaela Tufeanu.
Situaţie fără ieşire
„Suicidul este de fapt o negare a instinctului vital“, explică medicul, or, instinctul vital este cel care ne ţine în viaţă. În momentul suicidului, acest act pare singura soluţie de a ieşi dintr-o situaţie asupra căreia nu mai ai controlul. „Resimţi situaţia ca dramatică şi fără nicio ieşire“, spune medicul. Aparent paradoxal, astfel de trăiri apar mai rar în situaţii-limită pentru toată lumea, situaţii de tip calamităţi naturale, războaie, pandemii etc. „Explicaţia ar fi că în aceste situaţii, pe lângă creşterea sentimentului de coeziune umană, pe primul plan se înscrie lupta pentru supravieţuire şi instinctul de autoconservare devine predominant. Chiar s-a observat că nu a crescut rata suicidului în asemenea nenorociri“, spune dr. Tufeanu.
Şi dacă în situaţii care au potenţial de dezastru pentru toată lumea ni se activează instinctul de autoconservare, când se întâmplă să nu ne mai ascultăm acest instinct? Medicii vorbesc de factori de risc specifici, însă se întâlnesc şi cazuri care cu greu pot fi „descifrate“. „Sunt cazuri pe care nici cel mai experimentat psihiatru nu le poate, din nefericire, decela. Dacă am putea să facem asta, am putea să stopăm foarte multe dintre aceste nenorociri. În aceste situaţii este vorba de pacienţi depresivi, psihotici, sau nu, la care decizia de autoliză, de suicid, este însoţită, chiar mascată, de un comportament de disimulare impenetrabil şi celei mai avizate valori psihiatrice“, explică medicul.
Principalii factori de risc
Specialiştii vorbesc de factori de risc în cazul suicidului, pentru că „nu toată lumea face asta“, spune dr. Tufeanu. Un prim factor de risc este reprezentat de familie şi de istoricul personal de suicid. „Riscul suicidar este asociat cu suicidul realizat de către unii membri ai familiei. Sunt familii în care s-a perpetuat cumva această poveste. Noi, lucrând cu astfel de pacienţi, avem familii în care şi tatăl s-a sinucis cândva, a mai avut o rudă care s-a sinucis, există nişte aglomerări familiale care converg către ipoteza genetică“, explică medicul. În cazul acestor familii poate fi vorba şi de o predispoziţie genetică spre depresie, iar depresia poate să ducă la suicid. „Boala aceasta apare şi la alte generaţii şi în anumite contexte psiho-sociale defavorizante persoana ajunge să facă acelaşi lucru pe care l-a făcut şi unchiul sau nu mai ştiu cine din neam în trecut“.
Alteori, deşi nu există un astfel de istoric familial, simpla absenţă a unei reţele de suport în momente delicate poate să ducă la gestul fatal. „Este o corelaţie strânsă între a locui singur şi suicidul realizat“, mai spune medicul. Şi anumite evenimente stresante din viaţă, pe care nu le putem gestiona, pot conduce de asemenea către suicid. Un astfel de moment poate fi pierderea locului de muncă şi avalanşa de probleme care decurg de aici şi care copleşesc anumite persoane.
Dependenţele se înscriu şi acestea pe lista factorilor de risc importanţi. Este vorba atât de dependenţa de substanţe psihoactive, la cei mai tineri, cât şi de dependenţa de alcool. Mulţi dintre cei care reuşesc suicidul, spune medicul, sunt în stare de intoxicaţie acută cu o substanţă activă, cel mai frecvent alcool. Consumul excesiv de alcool conduce adesea către depresie, de aici şi riscul de suicid.
Un alt factor de risc major este cel somatic. Suicidul poate fi perceput ca ultima soluţie în bolile din fazele terminale, de obicei cancere sau alte boli însoţite de dureri aproape de nesuportat. Pacienţii ajung în aceste cazuri dependenţi de opioide care mai calmează aceste dureri, dar care au la rândul lor riscuri.
Stările reactive sunt printre factorii de risc, iar aceste stări le putem traversa fiecare dintre noi. „Se încadrează aproape toate persoanele care pot să trăiască ceva care le marchează foarte mult. E vorba de stresori majori şi recenţi: decese ale persoanelor apropiate, stări conflictuale puternice în familie etc.“, menţionează medicul. Pe de altă parte, pacienţii cu boli psihice deja diagnosticate sunt în vizorul specialiştilor, pentru că în cazul lor riscul este şi mai mare.
Depresia cea înşelătoare
O rată „surprinzător de înaltă“, spune specialistul, se înregistrează în rândul celor cu tulburări de personalitate. Este vorba de pacienţi diagnosticaţi, urmăriţi, poate chiar sub tratament. Deşi poate părea surprinzător, depresivii nu comit suicidul atunci când se simt foarte rău, iar explicaţia ar fi că aceştia nu au, în acele momente, suficientă energie.
„Circulă un mit conform căruia numai persoanele foarte deprimate ar comite suicidul. Realitatea este că mulţi oameni care comit suicidul sunt depresivi, dar foarte mulţi depresivi nu au suficientă energie să-l comită şi îl comit când se simt mai bine. Foarte mulţi oameni înainte de a comite actul suicidal par mai puţin depresivi, par mai bine, auzim adesea «părea că se simte mai bine». Tocmai atunci au curajul să comită actul respectiv. Înşelător acest «bine», tocmai aici trebuie analizat foarte bine dacă poţi să intervii la timp, dacă se adresează vreunui specialist“, a remarcat medicul. Din acest motiv, în cazul unui pacient cu potenţial de a se sinucide, cunoaşterea factorilor de risc trebuie combinată cu evaluarea cazului.
„A nu întreba despre suicid este o greşeală“
Pentru persoanele care din proprie iniţiativă sau îndemnate de cei apropiaţi ajung la medicul specialist este important ca acesta din urmă să le câştige încrederea. „Medicul trebuie să încurajeze pacientul blând în a-şi dezvălui planurile. A nu-l întreba despre suicid, cum spun unii, «pentru a nu-i da idei», este un mit şi e o greşeală, pentru că atunci când pacientul îşi pune problema suicidului este ambivalent, este confuz, el nu ştie ce să facă, nu ştie ce să facă în ceea ce priveşte trecerea la act. Şi se va simţi asigurat de oportunitatea de a prezenta cuiva dilema sa. Are o ambivalenţă – s-o fac sau să n-o fac? De asta ar fi bine să-l întrebi, să discuţi, poate-l întorci din drum şi poate îi dai idei mai bune, poate ai acolo o bucăţică de bine pe care s-o pui când trebuie şi poţi să-l întorci din drum“, apreciază medicul psihiatru.
Cum pot cei din exterior să ajute la vindecarea unei boli de interior
După fiecare tentativă de suicid reuşită, apropiaţii autorului suicidului despică firul în patru, analizează ce s-a întâmplat în preajma evenimentului şi se întreabă dacă nu cumva l-ar fi putut opri. Dacă suntem în situaţia în care cineva şi-a dezvăluit o asemenea intenţie, cel mai bine este să-l îndrumăm să ceară ajutor de specialitate. „Dacă auziţi pe cineva că spune asta, corect ar fi să-l direcţionaţi către un specialist. Şi până-l direcţionaţi către un specialist, dacă va ajunge, ar fi bine să împărtăşiţi lucrurile acestea cu rude, sau cu orice alte persoane considerate importante pentru respectiva persoană, care ar putea să-l convingă să meargă unde trebuie“, ne sfătuieşte medicul.
Multe tentative, din fericire, eşuează, iar pacienţii care ajung la specialist, sprijiniţi de apropiaţi, reuşesc să treacă peste momentele delicate din viaţa lor FOTO: Pixabay
Uneori, astfel de intervenţii pot fi salvatoare, alteori suicidul se produce în ciuda tuturor eforturilor. „Puteţi face ceva până la un anumit nivel. Unii ajung, alţii nu ajung, unii comit actul, alţii nu, dar e bine să încercăm, mai ales dacă cineva ne mărturiseşte, pentru că mărturisindu-ţi asta, practic îţi cere o formă de ajutor. Spunându-i o vorbă bună aşa cum ne pricepem şi vorbind cu persoanele apropiate lui, direcţionându-l către un specialist, poate până la urmă este întors din drum. Dar nu e o garanţie, bineînţeles. Suicidul este imprevizibil şi, aşa cum am mai spus, scapă şi celui mai avizat psihiatru de multe ori. Au fost cazuri şi de genul acesta. Nu suntem nici noi supraoameni, dar pe cât posibil încercăm să ajutăm“, a completat dr. Tufeanu.
Singurătatea, o otravă de durată
O persoană abătută, care şi-a pierdut cheful de viaţă, plictisită, care exprimă gânduri triste şi care nu mai are niciun fel de plan de viitor ar trebui să-i îngrijoreze pe cei din preajma sa. „Sunt anumite lucruri pe care o persoană din imediata apropiere, cineva care locuieşte în casă, poate clar să le vadă, să observe că este o problemă. Când ni se adresează, de multe ori lucruri importante le culegem de la aparţinători. Pacienţii nu ne spun întotdeauna, dar noi culegem date, este o bază mare de informaţii luată de la aparţinători. Şi mulţi vin când trebuie. De cele mai multe ori s-a întâmplat să vină şi să ceară ajutor“, a precizat medicul.
Spunându-i o vorbă bună aşa cum ne pricepem şi vorbind cu persoanele apropiate lui, direcţionându-l către un specialist, poate până la urmă este întors din drum. Dar nu e o garanţie, suicidul este imprevizibil.
Ceea ce vedem, de altfel, la buletinele de ştiri este de fapt vârful aisbergului, sunt acele tentative reuşite. Mult mai mulţi sunt cei care apelează la specialist la timp sau sunt aduşi în urma unor tentative eşuate, sunt trataţi şi reuşesc să depăşească momentele critice din viaţa lor. Tentativele sunt mai numeroase în rândul vârstnicilor şi în rândul tinerilor şi adolescenţilor – în cazul ultimelor categorii sunt de obicei asociate cu consum de substanţe.
Spitalizarea, tratamentul şi/sau terapiile dau în cele mai multe cazuri roade, însă efortul niciodată nu se încheie aici. Va evolua foarte bine pacientul care se bucură de susţinere şi acasă, cel care nu se întoarce într-o casă goală. „Nu suicidul este soluţia, dar sunt persoane care din cauza singurătăţii şi a statutului social ajung s-o aleagă, tocmai pentru că n-au parte de suportul de care ar avea nevoie. E foarte importantă familia în toată povestea asta, ca atunci când te întorci din spital, primeşti un tratament, să ştii că te întorci la cineva şi cuiva îi pasă de tine. Cele mai predispuse cazuri sunt cei care sunt singuri. Cei care nu au pe nimeni şi care până la urmă te gândeşti că nici nu au unde să se întoarcă, sau dacă se întorc, se întorc într-o casă unde sunt tot singuri, şi este foarte posibil ca acea tentativă să se repete după o anumită perioadă de timp. Se năruie, din păcate, tot efortul, pentru că nu au suport social. Avem în schimb o grămadă de cazuri la care familia s-a implicat şi totul a fost bine, oamenii au mers înainte“, susţine medicul.
Reţeaua de suport, un element-cheie în recuperare
Pentru că problematica suicidului nu se rezolvă odată cu ieşirea din spital, de foarte mare ajutor ar fi centrele de suport, locuri în care cei cu tentative la activ să beneficieze în continuare de suport psihologic, poate să stea de vorbă cu oameni care au depăşit episoade asemănătoare, aparţinătorii pacienţilor să primească la rândul lor informaţiile necesare pentru a şti cum să ajute etc. Aceste centre lipsesc însă, din păcate, în majoritatea judeţelor, cele care funcţionează fiind organizate în baza unor iniţiative venite din mediul privat.
„Una este să te-ntorci la o familie acasă şi alta este să n-ai la cine să te-ntorci. Şi atunci, pentru categoria asta, care este o categorie destul de numeroasă, ar fi foarte bune. Ar manageria cumva şi tratamentul la care mulţi renunţă când ajung acasă şi nu există nimeni care să-i îndemne să-l ia. Probabil că ar fi dotate şi cu un psiholog care ar face o psihoterapie centrată pe problema asta…“, a mai spus medicul psihiatru.
„Să ne bucurăm de ce avem“
Deşi unele persoane au o predispoziţie către depresie, greutăţile vieţii de zi cu zi îngroaşă şi mai mult rândurile celor care necesită intervenţia unui specialist. „Toţi poate traversăm lucruri urâte, grele, complicate. Dar nu toţi au mecanismele de adaptare, de coping, cum le spunem noi, foarte bine dezvoltate“, mai spune medicul.
Am mai întrebat medicul specialist ce am putea face, fiecare dintre noi, astfel încât să nu ajungem să ne simţim copleşiţi de încercările mai mari sau mai mici ale vieţii. „Să ne bucurăm de ce avem, să ne bucurăm de familiile noastre, să ne bucurăm că avem copiii sănătoşi, că noi suntem sănătoşi, să încercăm să nu ne îmbolnăvim, în primul rând psihic, pentru că de la psihic pleacă foarte multe alte probleme, şi să încercăm să le luăm uşor, să le ţinem pe toate într-un echilibru, chiar dacă la un moment dat ne copleşesc. Să ne gândim că sunt alţii poate în situaţii mult mai grele decât noi, care nu se plâng aşa cum ne plângem noi. Este vorba despre o igienă a somnului, a odihnei, a minţii. Să fim odihniţi, să mâncăm corect, să ştim să ne bucurăm când trebuie, să nu facem o nenorocire din nimic, să nu ne necăjim pentru lucruri foarte-foarte uşoare. Să încercăm să le luăm cum sunt şi să le rezolvăm, să mergem înainte“, este sfatul medicului primar psihiatru Mihaela Tufeanu.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
