Ce se află în spatele aşa zicei „ventilări“ emoţionale resimţite după vizita la psihoterapeut

Se întâmplă să îi auzim pe cei care merg la psihoterapie spunând: „Am fost la psihoterapie, am ventilat emoţiile şi mă simt mai bine!” Cât adevăr există aici şi dacă apar beneficii reale în acest proces, explică dr. Gina Chiriac.

Gina Chiriac, psihoterapeut, formator si supervizor în psihoterapia integrativă, preşedinte al Asociaţiei Române de Psihoterapie Integrativă si fondatoarea proiectului Neuropsy - Centru de Cercetare, Neurofeedback, QEEG, Brain Map, Heart Math si Psihoterapie Integrativă, explică ce se află în spatele aşa zisei „ventilări“ emoţionale resimţită după vizita la psihoterapeut:

Probabil că până acum aţi auzit cel puţin o dată că este bine să “ventilaţi” emoţiile şi că efectul va fi o descărcare emoţională benefică a ceea ce acumulăm în sens negativ la nivel mental şi emoţional. Acest concept este larg răspândit, îndeosebi în cărţile de aşa-zisă “auto- perfecţionare” şi a fost îmbrăţişat şi de unii psihologi, până acum jumătate de secol.

Cu toate acestea, toate cercetările în domeniul psihologiei din ultimii 50 de ani au arătat că „ventilarea” emoţională nu este nimic mai mult decât un mit urban, fără niciun fundament ştiinţific.

Susţinătorii acestei “tehnici” spuneau că dacă, de exemplu, simţi furie pentru o mai mare perioadă de timp, modalitatea prin care puteai scăpa de această emoţie negativă acumulată era să scoţi furia afară din tine, să baţi o canapea cu o paletă de tenis sau să loveşti o pernă.

Psihologia modernă a demonstrat că, în realitate, exprimarea exagerată a furiei în acest mod nu face decât să crească nivelul de agresivitate a individului şi să întărească comportamentul agresiv.

Psihologii au explicat că o modalitate eficientă de a ameliora furia este tratarea cauzei acesteia şi nu încurajarea în psihoterapie a manifestării ei în formă brută.

Dacă, de exemplu, atitudinea unei persoane apropiate ne face să simţim furie, „ventilarea” acestei emoţii prin a povesti terapeutului la fiecare şedinţă şi a analiza senzaţiile şi gândurile pe care le avem de fiecare dată când ne amintim ce ne-a înfuriat, nu ne scapă de furie, ci ne creşte treptat nivelul de reactivitate, iar această “ventilare” nicidecum nu ne va calma.

Pe de altă parte, o atitudine conştientă a psihoterapeutului care explică clientului argumentele susţinute de teoriile ştiinţifice specifice referitoare la modalitatea aceasta de a analiza în continuu o traumă, a ne aminti de ea, de a efectua teme comportamentale care aduc trauma în atenţie şi mai ales analiza ei permanentă între şedinţe, răneşte si adânceşte trauma şi nu are cum să aibă un efect reglator asupra stării noastre de recuperare, este de preferat.

Lucrul cu trauma, furia, suferinţa, după ce analizăm şi înţelegem cauzele si efectul acesteia asupra funcţionalităţii pacientului, presupune să ne orientăm terapia spre tehnici de vindecare şi nicidecum de a “ventila” şi a povesti câteva luni sau ani despre cât de afectaţi suntem.

Aşadar, în loc să “ventilăm” gândurile şi emoţiile în terapie sau povestindu-le prietenilor până ajungem la varianta 2514, mai bine încercăm să ne înţelegem mai bine, sa înţelegem care este nevoia noastră de a povesti mereu şi mereu ceea ce ne deranjează şi să conştientizăm ce obţinem de fapt.

Perspectiva neuroştiinţei asupra „ventilării”

Ce se întâmpla în creier şi în corp atunci când experimentăm stări de furie, nemulţumire, suferinţă, neputinţă, frică şi le povestim la nesfârşit în şedinţele de psihoterapie ?

Creierul nostru este împărţit în mai multe structuri anatomice interconectate, fiecare având funcţii diferite. Două dintre acestea, relevante în discuţia noastră, sunt: creierul reptilian şi neocortexul.

Creierul reptilian este acea parte din creier în care îşi au sediul comportamentele ”instinctive”: foame, sete, sexualitate, dar mai ales instinctul de supravieţuire.

Neocortexul este sediul minţii conştiente şi al creativităţii noastre.

Creierul raţional este cel care ne permite să învăţăm, să ne amintim experienţe, să ne modificăm acţiunile pentru a face un lucru mai bine sau pentru a repetă o acţiune reuşită.

În momentul în care suntem stresaţi, partea din creier care este activată este creierul reptilian.

Atâta timp cât ne aflăm în stres, deci în creierul reptilian, atunci când suntem furioşi de exemplu, nu putem fi şi în neocortex pentru a examina posibilităţi de a acţiona, pentru a avea o nouă percepţie asupra situaţiei stresante, pentru a crea perspective noi, pentru a face o alegere conştientă, pentru a regla comportamentul, pentru a ne controla impulsurile, pentru a înţelege ce se întâmplă în exterior.

Este nevoie să ne activăm din nou neocortexul, respectiv lobul frontal, pentru a  funcţiona la capacitate deplină şi abia atunci vom putea vedea alternative şi soluţii, vom abandona componenta reactivă la frică şi vom fi în starea psihică potrivită pentru a vedea  situaţiile diferit ca să putem renunţa  la impulsivitate, stres, nemulţumire.

Atunci când suntem în stres şi, ca să păstrăm exemplul anterior, furioşi, o data cu activarea creierului reptilian, se mai întâmplă un fenomen: se activează sistemul nervos autonom simpatic care activează răspunsul de luptă sau fugă şi declanşează eliberarea hormonilor de stres, cortizolul şi adrenalina.

Atunci când se întâmplă asta, ritmul cardiac şi tensiunea arterială cresc, iar digestia încetineşte sau se opreşte cu totul, deoarece sângele este direcţionat de la organele interne spre membre, pregătindu-ne să luptăm sau să fugim.

Ritmul respiraţiei creşte pentru a transporta mai rapid nutrienţii şi oxigenul către celule. Muşchii se încordează, iar vasele de sânge de la extremităţi se contrag. Tot în starea simpatică pupilele se vor dilată, că să putem vedea mai clar.

Pentru a reactiva sistemul nervos parasimpatic, asociat cu relaxarea, regenerarea şi recuperarea este nevoie sa ne mutam atenţia de la povestea pe care ne-o spunem şi credem că ne face bine.

Cu alte cuvinte, este necesar să ne detaşăm de gândurile negative, de povestea pe care o tot “ventilăm” prin terapii, ca să nu mai activam chimic hormonii de stres.

Dacă ne oprim din “ventilat” şi repetat aceleaşi poveşti, putem schimba perspectiva asupra trecutului, putem percepe că pericolul a trecut şi atunci sistemul nervos parasimpatic readuce organismul în echilibru prin eliberarea neurotransmiţătorului acetilcolină, ajutându-ne să ne redobândim calmul după perioade de stres şi anxietate.

Sistemul nervos parasimpatic activat permite activarea “hormonilor buni “ care pot susţine starea de vindecare şi care pot aduce sistemul nervos în echilibru.

Neurologii susţin că, de fiecare dată când “ventilezi”, fiindcă creierul uman nu face diferenţa între realitate si imaginaţie, îţi reconectezi de fapt, atenţia pe trauma iniţială activând in  creier circuitele neuronale ce conţin amintirile legate de evenimentul traumatizant, întărindu-ţi experienţa negativă.

Neuroştiinţa – în special, plasticitatea neuronală – explică de ce „ventilarea” emoţională întăreşte emoţiile negative.

La fel se întâmplă şi cu “ventilarea“ emoţională a oricărei amintiri neplăcute:  cu cât ne descărcăm mai mult, povestind despre aceasta, cu atât este mai probabil să proiectăm, accentuăm şi perpetuăm aceste gânduri emoţii şi comportamente în viitor, fără să ne dăm seama.

Aceste dezechilibre pot creşte în timp riscul de depresie, anxietate, boli de inimă, diabet şi alte afecţiuni.

Aşadar, prin ventilare de fapt, exista riscul sa întărim trauma.

Atunci când suferim o traumă, creierul închide toate sistemele neesenţiale şi activează sistemul nervos simpatic şi creierul limbic.

Pentru a ne ajuta să supravieţuim traumei, creierul eliberează hormoni de stres şi activează răspunsul de fugă sau luptă.

Zonele cerebrale implicate în răspunsul la stres includ amigdala, hipocampul şi cortexul prefrontal.

Când un pacient repetă iar si iar despre traumă în cabinet, chiar şi doar încercarea de a exprima în cuvinte ceea ce s-a întâmplat, poate agrava trauma victimei, reactivând-o în creier, prin activarea aceloraşi trasee neuronale, care devin din ce în ce mai activate şi mai uşor de accesat când ne îndreptam atenţia asupra lor, determinând construirea unei sub-personalităţi specifice stării de victimă, pentru cel ce ventilează, formându-se un sistem de credinţe limitative specifice acestei stări.

Atunci când îţi aminteşti de o experienţă traumatică, amigdala (centrul emoţional şi de supravieţuire) intră în funcţiune, acţionând la fel ca şi cum ai trăi acea traumă pentru prima dată. Aşa cum spuneam mai sus, cortexul tău prefrontal devine, de asemenea, suprimat, astfel încât eşti mai puţin capabil să-ţi controlezi frica – şi rămâi  blocat într-o stare pur reactivă.

În urma activării amintirii traumei, creierul poate rămâne într-o stare de hipervigilenţă, suprimând memoria şi controlul impulsurilor şi activând o stare constantă de reactivitate emoţională puternică.

Trauma duce, de asemenea, la o activitate redusă în hipocampus, una dintre funcţiile acestuia fiind aceea de a distinge între trecut şi prezent.

Creierul nostru este mai susceptibil la schimbare decât cred mulţi oameni.

Chiar dacă depăşirea traumei este un proces dificil, de fapt, neurostiinta ne arata ca ne putem schimba modul în care funcţionează creierul: adăugând noi căi neuronale, sporind funcţiile anumitor zone şi consolidând noile conexiuni.

Este acelaşi mecanism care ne permite să creştem şi să ne schimbăm prin învăţare.

Aşadar, cercetările moderne arată că în şedinţele de psihoterapie, este recomandat ca după ce psihoterapeutul şi clientul îşi alocă timpul necesar specific lucrului cu stările stresante, neplăcute şi evenimentele traumatice şi clientul se simte ascultat şi înţeles, după ce povesteşte psihoterapeutului în câteva şedinţe (dar în niciun caz pe parcursul a zeci de şedinţe, repetând la nesfârşit  aceeaşi poveste şi analizând evoluţia efectelor şi senzaţiile negative produse de stările neplăcute) cadrul de terapie construit pentru a procesa  împreună, accentul este pus pe depăşirea evenimentului traumatic sau a stărilor negative şi nu accentuarea lor prin “ventilare”.

Apoi, este recomandat ca procesul de vindecare care presupune de fapt schimbarea percepţiei, recadrarea contextului, reconfigurarea si reeducarea creierului pentru a diminua efectele traumei şi pentru a învăţa comportamente noi, adaptative.

Din perspectiva neurostiintei, vestea bună este că:

– Ne putem întări cortexul prefrontal, recăpătându-ne astfel raţionalitatea şi controlul.

– Ne putem întări hipocampul şi ajuta memoria să funcţioneze.

– Şi ne putem regla hiperactivitatea amigdalei, ceea ce ne va ajuta să ne recăpătam pacea interioară.

Este important că pacienţii din cabinet să înţeleagă că este benefic  să  înveţe în săptămâna dintre terapii practica detaşării decât “ventilarea” să-şi observe simptomele din poziţia observatorului, fără a se mai identifica cu acestea şi să-şi educe atenţia, antrenând memoria cu lucrurile pozitive şi stările de bine, sa creeze percepţii noi, pozitive, care prin învăţare şi repetare vor deveni  astfel, o nouă realitate. Mult mai potrivită pentru un nou început, pentru o nouă viaţă.