Protestatara de viţă nobilă care iese seară de seară în stradă la vârsta de 72 de ani. „Străinătatea nu este o soluţie“
0Ana Eugenia Manea, din Slatina, se numără printre cei mai vârstnici protestatari care, timp de şase seri la rând, au strigat în Slatina, ca în toată ţara, „PSD, ciuma roşie!“, „D-N-A, să vină să vă ia!“, „Ieşiţi din casă/Dacă vă pasă!“ şi alte şi alte lozinci.
Deşi nu se află la prima tinereţe (are 72 de ani), a protestat, şase seri la rând, în Slatina alături de sutele de tineri, convinsă că viitorul copiilor ei nu poate fi strălucit într-o ţară măcinată de corupţie, în care se guvernează „noaptea, ca hoţii“.
Este cea care, la începutul anilor ’90, după o discuţie cu Ana Blandiana, a preluat conducerea filialei Olt a Alianţei Civice. Era o continuare firească a luptei anti-sistem pe care o începuse cu inconştienţă în comunism. Într-un judeţ condamnat parcă să continue în nota comunistă, cum se întâmplă şi astăzi, minunile nu au durat. „Am continuat să trimit comentarii, articole, către presa centrală şi pe aici, pe unde s-a putut. Lucrurile, din păcate, nu s-au schimbat nici până astăzi“, explică Eugenia Manea.
Vreme de şase seri, cât au existat proteste şi în Slatina, nu a lipsit, venind însoţită de fiul său, în vârstă de 23 de ani, şi de fiică, cu doi ani mai mare. Pe platoul din faţa Prefecturii Olt şi a Consiliului Judeţean Olt a regăsit printre protestatari vechi prieteni, cunoscuţi, cu toţii oameni devotaţi principiilor, pe care aroganţa şi minciuna guvernanţilor i-a scos în stradă.
„Provin dintr-o familie care a avut crunt de suferit de pe urma lor, a comuniştilor“
„Se-ntreabă lumea de ce protestăm. Păi, eu protestez pentru că aşa am fost crescută, în spiritual cinstei, cum să nu mă revolt? Cum poţi să nu te revolţi, aş întreba eu şi nu mai aştept, din păcate, răspunsuri. În Slatina e plin de oameni care se duc la pomenile lor, am văzut persoane bine îmbrăcate, bine aranjate, să se ducă să se umilească pentru o bucată de nu ştiu ce. Mă revoltă faptul ăsta, să ajung să mă vând pe mine. Eu provin dintr-o familie care a avut crunt de suferit de pe urma lor, a comuniştilor. Mama mea era fiica boierului Milcoveanu. Era absolventă de Belle-Arte şi nu avea dreptul la catedră pentru că era fiică de duşman al poporului. Fratele mamei a fost campionul nostru la box, Patriciu Milcoveanu. Era comisar de poliţie şi a făcut 5 ani închisoare pentru că era Milcoveanu, pentru că se numea Milcoveanu. N-a fost vinovat, n-a fost judecat, a stat în puşcăriile astea. Şi-atunci, cum să ţin eu cu aceşti oameni, care au dovedit, prin tot ce au făcut, că nu s-au schimbat absolut deloc?“, îşi motiva protestatara prezenţa în ultima seară, când, pe un vânt cumplit, la ora convenită, s-a trezit doar alături de fiul său, pe tot platoul. În zecile de minute care au urmat numărul protestatarilor a mai crescut, în cea din urmă seară de proteste adunându-se nici 100 de persoane.
Eugenia Manea a fost prezentă, seară de seară, la protestele din Slatina. Aici alături de fiul său
Încă supărată că în Slatina elanul oamenilor s-a stins atât de devreme, spune astăzi că lucrurile nu s-au lămurit, doar atitudinea guvernanţilor s-a schimbat puţin, aşa că ar trebui să veghem în continuare şi să ripostăm:. „Se-nvârt în jurul cozii, nu s-a schimbat nimic!“
„Sunt indignată de ce s-a putut scrie“
Mai mult decât de lipsa de solidaritate a oltenilor, de cuvintele grele care li s-au adresat protestarilor de pe trotuar sau de la balcoane, Eugenia Manea, care astăzi nu mai este membră a vreunui partid, a fost puternic afectată de cele scrise într-un ziar local în care se acredita idea că protestatarii au fost plătiţi, iar atunci când nu şi-au mai primit banii, au rămas în casă. „Sunt indignată de ce s-a putut scrie. Am încercat să le răspund, comentariul meu nu a fost preluat. Este o mizerie! Îi scrisesem autorului, printre altele: « Nu, tinere, eu nu mă vând nici pe mai mult, cu atât mai puţin pentru 50 de lei, pentru o sarma, pentru o fasole cu cârnaţi, pentru o şapcă, o găleată şi alte stimulente "preţioase". Ţin să-ţi mai spun un lucru: pe mine m-a învăţat mama să nu mint. Încă nu ţi s-a roşit obrazul? »“.
„Pe de o parte regret că nu am rămas în Franţa“
Eugenia Manea, fostă secretară la cea mai mare fabrică din Olt, în comunism, Uzina de Aluminiu, are astăzi o pensie din care poate trăi decent şi îşi poate susţine şi cei doi copii adoptaţi după Revoluţie, deşi în primul rând pentru ei vrea o ţară în care facultatea de psihologie absolvită de fiica sa să-i ofere acesteia şansa unui loc de muncă fără să apeleze la pile, cunoştinţe şi relaţii, reminiscenţe ale comunismului. Spune că nu poate rămâne indiferentă la ce se întâmplă în ţară. Ar repeta, de exemplu, şi astăzi gestul făcut în zorii zilei de 20 decembrie 1989, când în urma unui telefon primit din Timişoara, prin care o fostă colegă o anunţa că acolo mor oameni pentru că au avut curajul să se ridice împotriva sistemului, a dat telefoane în ţară să anunţe că ţara se ridică; ar face din nou manifeste în care să scrie, mare, cu roşu, „Vrem România liberă!“, aşa cum a făcut-o în aceeaşi zi de decembrie 1989; ar scrie poezii antisistem, e drept, fără valoare literară, dar cu valoare de îndemn. „Câteodată regret că nu am rămas în Franţa, pentru că după Revoluţie am plecat acolo, am fost căsătorită cu un francez, ne-am despărţit pentru că el nu a fost de acord cu decizia mea de a-l adopta pe băiat. Dar străinătatea nu este o soluţie!“, e convinsă Eugenia Manea.
„Au fost zile în care nu mă ridicam sătulă de la masă“
Deşi astăzi sunt destui nostalgici după vremea comunistă, Eugenia Manea e contrariată de cât de uşor se uită umilinţele îndurate.
„Era cumplit. Nu mai găseai mai nimic prin magazine. Îmi amintesc că odată au băgat în galantar la Alimentara nişte puişori cât pumnul, aveau puf. Nu s-au vândut, iar la câteva zile am cumpărat, tot de acolo, cârnaţi de pui, i-am pus la prăjit în tigaie şi în toată bucăria a început să miroasă îngrozitor. Probabil că retrăseseră acei pui de la vânzare şi făcuseră cârnaţi din ei. Nu aveai ce să cumperi. Şi câte şi mai câte experienţe! Îmi amintesc de un alt episod, când un muncitor era cât pe ce să fie dat afară şi să fie acuzat de furt din avutul obştesc, pentru că a luat acasă, nu l-a consumat în unitate, laptele pe care îl primeau ca supliment cei din producţie.
I-am spus atunci directorului: «Dumneavoastră ştiţi cum se trăieşte! Ştiţi că se stă toată noaptea la coadă, să poţi să cumperi lapte la copii, iar când aproape îţi vine rândul, alergi să prinzi autobuzul, să ajungi la lucru?».
Dar am uitat repede. Prea repede uităm, prea uşor ne lăsăm umiliţi!“, este revoltată cea care a îndurat şi lipsurile pe care le îndurau toţi românii, dar a trebuit să sufere, în plus, şi pentru că făcea parte dintr-o veche familie de boieri.
„Mama, absolventă de Belle Arte, făcea bulion la Aprozar, nu a avut drept la catedră, pentru că tatăl său era Milcoveanu. Cu munca era obişnuită, dar la un moment dat nu mai suporta glumele obscene pe care tinerele de acolo le făceau cu şoferii, şi atmosfera, în general. Din acest motiv am avut mustrări de conştiinţă. Stătea acolo pentru că salariul tatălui meu, de învăţător, nu ne ajungea. Eu eram cea mai mica, surorile mele şi fratele meu erau la liceu, în ţară, ei au făcut şi facultăte, toţi. Pe deasupra, tatăl meu, Ion Manea, a fost suspectat că ar fi legionar, l-a anchetat Securitatea şi la scurt timp a făcut un accident vascular şi s-a prăpădit.
Membrii familiei Milcoveanu, în vremurile de care amintea istoricul George Poboran în prima monografie a oraşului
(…) Au fost vremuri grele, nu pot spune că m-am ridicat totdeauna sătulă de la masă. Facultate n-am mai putut să fac atunci, am făcut-o mai târziu, mama nu şi-a mai permis să mă susţină, aş fi vrut să fac Arte Plastice. Dar îmi amintesc de o copilărie frumoasă, tata improviza o scenă şi juca teatru pentru noi, copiii, când ne adunam în curte, sunt lucruri care ne-au ajutat să trecem peste lipsuri, şi lipsuri mari.
(…) Îmi amintesc amărăciunea mamei când, într-un an, după ce vecinul nostru, care era mare şef, a aruncat bradul după Sărbători, am aşteptat să vină seara şi l-am luat din stradă. L-am băgat în casă, l-am împodobit cu podoabele pe care le făceam cu mama – pentru că mama, ca să nu simţim nevoia să plecăm din curte, la joacă, făcea cu noi fel de fel de lucruri, de obiecte – şi am adormit în fotoliu, privindu-l. Acela a fost primul meu brad de Crăciun, fraţii mei, cu mult mai mari, avuseseră parte de altceva, dar între timp vremurile se schimbaseră. Mama a plans atunci şi şi-a promis să nu mai treacă niciodată Crăciunul fără brad“, îşi aminteşte Eugenia Manea ce a fost nevoită să îndure.
Lucrări ale Eugeniei Manea şi amintiri dragi
În comunism îşi alimentau speranţele, toată generaţia sa, mai spune, ascultând România Liberă. „Ne făceam planul unde ascultăm, la ora 7,00, Rapsodia Română, pentru că trebuia să ai un radio care să prindă postul“. Se scriau poezii, oamenii se refugiau în artă. „Am şi pictat. Am făcut Şcoala Populară de Arte, iar expoziţii am avut în comunism, după Revoluţie cred că am mai făcut una singură. După Revoluţie am scris mai mult, revoltată de cum se mişcă, de fapt de cum nu se mişcă lucrurile, de cum comuniştii continua să deţină puterea“, a dezvăluit urmaşa Milcovenilor, uitându-se cu nostalgie în dosarul în care a adunat zecile, dacă nu sutele de articole şi comentarii care i-au apărut în presa vremii.
Eugenia Manea (stânga), însoţită de fiica sa, mărşăluind pe străzile Slatinei
Şi-ar dori ca pe viitor să adune în volume însemnările din jurnalul pe care continuă să-l scrie încă din comunism, ca o mărturie a celor trăite. „Sau poate fiica mea o va face“, încheie Eugenia Manea, vorbind cu mândrie despre fiica pe care a crescut-o ca asistent maternal şi a reuşit s-o adopte de-abia după ce tânăra a împlinit 18 ani, deşi pe fratele său, la acel moment un copil cu serioase probleme de sănătate, l-a adoptat la scurt timp după ce l-a preluat în plasament.
Se încarcă comentariile...
