FOTO Poveştile pălărierului care a trăit pe front sfârşitul războiului: „Când am auzit «tovarăşe general» spus cizmarului...“

Toma Corcău este unul din puţinii veterani de război care, în Olt, mai pot povesti la ce au fost martori de-a lungul vieţii. A fost, pe rând, băiat de prăvălie, recrut pe front, izgonit din Bucureşti, obligat de comunişti să intre în Cooperativă.

Toma Corcău, unul din cei mai puţin de 175 veterani de război câţi mai figurează în evidenţele autorităţilor în judeţul Olt, s-a născut în urmă cu 94 de ani la Slătioara, o comună din vecinătatea Slatinei, într-o familie săracă.  „Am început greu. Cu vitele, cu copiii, c-aveam grijă unul de altul... Eram nouă copii, pământ n-avem decât o jumătate de pogon, nici de hectar, de pogon, aşa că tata n-a avut ce face, s-a apucat de altă treabă, făcea cărămidă. Într-o zi s-au dus ai mei la oraş, la cumpărături, iar când au venit acasă îmi spun: «Băiete, uite, ţi-am găsit de treabă, te duci băiat de prăvălie!». Aveam 11 ani şi jumătate, făcusem patru clase şi jumătate din a cincea. Şi-am plecat băiat de prăvălie la Dumitru Marinescu, în 1935.

Aşa, mari, mai erau, dar închideau seara şi plecau.Eu şi încă un băiat din Pleşoiu, ăsta n-avea mamă, eram ucenici, stăteam într-o cămăruţă şi făceam de toate, tot ce ne puneam, spălam şi podelele cu o sârmă specială, pe urmă dădeam cu neofalină. Acasă ajungeam de Paşte şi de Crăciun. Am luat şi bătaie, am luat şi păduchi, de, atunci când a venit mama, că mai venea şi-mi mai lua rufele la spălat, îmi mai aducea câte ceva, nemaiputând de scărpinat, am anunţat-o că avem râie. «Eee, maică, n-aveţi râie, aveţi păduchi!», ne-a spus şi ne-a făcut ce ne-o fi făcut atunci. Se întâmplase pentru că dormeam pe saci umpluţi cu paie, puşi pe nişte lăzi de marfă, astea erau paturile.

Şi făceam tot felul de lucruri. Dumitru Marinescu avea, pe lângă prăvălia asta mare-mare, şi o moşie la Zorleasca, vreo 300 de pogoane de pământ, mă mai trimitea să aduc de acolo ouă, păsări, lapte, ce le mai trebuia. Mă duceam pe jos, 10-12 kilometri, pe «întorsuri» cum le zicea, erau urme de car prin porumb, iar de venit, veneam cu şareta, cu logofătul de la moşie, că aveam bagaj.

Mai mâncam şi bătaie, că aşa era atunci... M-a bătut o dată, ţin minte, de era să mă lase fără ureche dacă nu venea cocoana, aşa-i spunea atunci soţiei moşierului, nu-i spuneam doamnă, pentru o treabă pentru care nu aveam nicio vină: se pierduse cheia de la camera unde stăteam noi şi ei aveau nevoie să ia de acolo o prelată, s-o pună pe terasă. Şi-am mâncat bătaie... Ne-a luat şi pe unul şi pe altul. N-am mai stat mult şi-am plecat. Se făcuseră vreo doi ani“, începe veteranul să-şi depene povestea. Ne străduim să urmăm ordinea cronologică, dar o pornim pe fel de fel de cărări. Ne’a Toma are multe de povestit şi o energie debordantă, sărim de la una la alta, e, până la urmă, vorba de aproape un secol.

„Se ceartă unii, se fac. Noi nu ne-am certat niciodată“

Băiatul peste care mai trecuseră doi ani deprinsese gustul independenţei şi, întors acasă şi confruntat cu munca „la cărămidă“, mult prea grea pentru cel care, pe de altă parte, încă era un copil, ar fi vrut să plece din nou. „Când ridicam cărămizile alea la cuptoare, după ce le duceam cu roaba, simţeam, nu ştiu cum să spun, că mă ridic cu totul, mă duc şi eu după ele. Era greu, tare greu, dar tata îi spune fratelui meu mai mare, care era deja în Bucureşti, unde aveam un unchi, şi venise vara acasă, în concediu: «Lasă-l să-l frec bine până la toamnă, să vadă cum este, şi ţi-l trimit!». Şi-aşa a făcut“.

Bătrânul povesteşte amuzat episoade grele din viaţă, însă de fiecare dată când vine vorba de părinţi sau de fraţi (din cei şase băieţi şi trei fete mai trăiesc doar trei băieţi)are în ochi o bucurie aparte. „Se ceartă unii, se fac. Noi nu ne-am certat niciodată. Cel mic, este cu 20 de ani mai mic decât mine, după ce şi-a găsit de lucru în Slatina, a zis doar că nu vrea el să se mai întoarcă la ţară, şi, asta a fost. L-am chemat pe un frate din Bucureşti, era croitor, a venit el acasă, la părinţi, fără să aibă acte de proprietate sau ceva, actele le-a făcut mult după. Ne-am înţeles întotdeauna.“

„A aflat mama din ziar, ediţia specială de la 11 jumate, că am luat foc“

În Bucureşti ajunge mai întâi la un croitor, după care la boiangerie, unde rămâne până la încorporare. Aici suferă alături de fratele său un teribil accident, care, spune, l-a făcut să perceapă cu totul altfel tragicul eveniment din Colectiv de anul trecut. „Chiar mă gândeam că şi eu am fost ars şi puteam să nu mai fiu. Dar, oricum, lucrurile nu sunt cum trebuie. Pe vremuri, la cinematograf, spre exemplu, nu doar că erau mai multe uşi, dar era şi pompier care patrula pe-acolo, cu caschetă, echipat cu tot ce trebuie. Astăzi nimic nu se mai respectă.“, spune veteranul, după scurta paranteză întorcându-se la povestea de la sfârşitul anilor ’30.

Într-o seară de sâmbătă, cu doar câteva minute îniante să-şi încheie treaba şi să plece de la boiangerie, cei doi fraţi Corcău sunt puşi la pământ de suflul unei explozii. Se aflau în atelierul amenajat într-o curte interioară, în care se intra printr-un gang, când cineva, fără să-şi dea seama ce se pate întâmpla, şi-a aprins o ţigară. „Erau acolo 40 de litri de neofalină, aşa că vă daţi seama ce gaze. Explozia ne-a aruncat la câţiva metri. Am stat două luni în spital, adormeam doar cu morfină. Aveam buzele întoarse, eram de nerecunoscut. Norocul nostru a fost că doctorul nu ne-a bandajat faţa, a lăsat-o să se vindece aşa. Ţipam de durere precum căţeii şi ceream morfină. Şi doctorul de mai zicea: «Ia mai daţi-vă, bă, dracu,’, voi ştiţi că asta e drog? Mai rezistaţi!». Mama a aflat la câteva zile, dintr-o ediţie specială, se tipărea seara, de la ora 11 jumate. Unui muncitor de la cărămidă îi căzuse nu ştiu cum sub ochi articolul despre fraţii Corcău arşi într-o explozie. A stat două săptămâni cu noi, după ce am ieşit din spital, de la Polizu, ne dădea să mâncăm ca la bebeluşi, eram bandajaţi peste tot“, poveşteşte Toma Corcău.

„Cinci ore am stat în pasajul Victoria, a fost ceva grozav“

Au trecut ceva ani şi, din băieţii care-şi găseau uşor de muncă pentru că flăcăii în toată firea erau concentraţi, ajung la vârsta încorporării. „Am plecat în Armată şi cam asta a fost experienţa în Bucureşti, când am revenit din război, deşi aveam buletin, când m-am dus să-l schimb, că exprirase, mi-a spus să plec de unde am venit, că sunt prea mulţi. Dar înainte să plec în armată am trăit bombardamentul din aprilie, al americanilor. Noi eram în pasajul Victoria, la masă, acolo se mânca binişor ş ieftin, iar noi mâncam ieftin, după buzunar. Ne-a prins acolo, am stat cinci ore, a fost ceva grozav, mai înspăimântător decât la cutremurul din 1977. Nu prea se vorbeşte despre asta“, povesteşte veteranul.

Nouă luni pe front

Războiul era cât pe ce să-l despartă pentru totdeauna de fratele cel mare, alături de care pătimise atâtea. După trei luni de pregătire la o unitate din vestul ţării, Toma Cărcău pleacă alături de camarazi pe front. Îşi întâlneşte fratele (încorporat cu un an şi ceva înainte) care se întorsese de pe front „cu nişte efecte vechi, că pe-atunci se făcea economie, nu erau haine noi peste tot“ şi superiorii hotărăsc să rămână în acelaşi regiment. La scurt timp sunt prinşi în lupte de stradă într-o localitate, un camarad al fratelui moare, iar fratele său suferă răni serioase. Este condus la primul post, nu se găseşte loc pentru el, iar la următorul e trimis în ţară. „Şi atunci stăteam să mă gândesc că e bine, dar totuşi nu e bine să fim în acelaşi loc. Erau cum sunt lemnele-n căruţă, vă rog să mă credeţi, cu oase rupte, cu de toate, aşa ţipau răniţii urcaţi să-i trimită de pe front. La primul post n-am găsit loc pentru el, am găsit la următorul. El a plecat acasă, eu am rămas pe font. Eram în Cehoslovacia atunci. N-a mai durat mult şi s-a terminat războiul, n-am mai înaintat, ne-a cantonat pe undeva pe-acolo. Ne-au ţinut atunci două luni în carantină. M-am umplut din nou de păduchi, c-am zis că dacă aş fi avut bani câţi păduchi am avut... Îi luai pe cei mai mari, nu scăpai de toţi. Şi noi eram săraci, n-aveam mai de nici unele, ruşii mai avea DDT, mai dădeau cu el pe haine, scăpau. Şi mâncare aveau mai multă. La noi, dacă erai în deplasare, până s-ajungi nu mai era nici mâncare. Noroc că ne mai dădeau cehoslovacii. Ne-au cazat o dată într-un garaj, ne-au dat cafea cu lapte, dimineaţa din nou lapte, aveau multe animale, dar şi untură pe pâine“.

„De ce înaintai spre Viena erau mai evoluaţi“

Deşi la lupte n-a participat efectiv, incidentele n-au lipsit. Pericolul putea veni de oriunde.
„Am plecat odată să adăpăm caii. De căluţii ăia aveam grijă mai ceva ca de noi, pentru că dacă-i pierdem nu mai aveam cu ce să cărăm ce aveam. Căutam tot timpul apă curgătoare, eram instruiţi să nu-i adăpăm din fântâni, că pot fi otrăvite. Şi m-am dus să-i adăp şi ne-a lovit focul. Am scăpat cu viaţa, dar caii s-au prăpădit. Episoade, aşa, au fost multe, front, ce să-i faci. Ne prinsese  altă dată un bombardament al nemţilor, ne-au omorât foarte mulţi, şi de-atunci n-am mai mărşăluit ziua, mergeam numai noaptea. De multe ori nici n-apucai să deshami că trebuia să pleci din nou. La Tisa iar a fost greu, pentru că trebuia să pleci cu bacuri din astea, iar caii erau foarte nervoşi, simţeau ceva, deşi le puteam noi vestoanele pe cap“.

Marşul către Viena le-a dat ocazia să constate cât de departe ne aflam de lumea civilizată. „Eram înapoiaţi şi faţă de unguri. Am dat şi de şosele cu piatră de rău, băgată în ciment în ceva, şi se lustruise. Dacă mai intrai pe undeva, pentru că fugeau din calea noastră, dar ţi-era frică să mânânci, de teamă să nu fii otrăvit, vedeai cât de civilizaţi sunt. La cehoslovaci, asfalt mult, de ce mergeai către Viena era mai bine.“, povesteşte veteranul.

„Noi mergeam pe jos şi ruşii cu trenurile, adunau tot felul de căldări, de obiecte, ca ţiganii nomazi“
Drumul către casă, 2.400 de kilometri, l-a făcut alături de camarazi pe jos. „Noi mergeam pe jos, şi ruşii, cu trenurile noastre. Adunau tot felul de căldări, de obiecte, erau înţesate trenurile, ca ţiganii nomazi, luau ce găseau să ducă acasă. Pe noi ne-au adus pe jos, am intrat prin Arad. Ruşii, să ne ia şi Skodele alea cu care mai transportam şi noi câte ceva.

Făceam până la 40 de kilometri pe zi. Mergeau înainte echipele de încartiruire şi noi, după. Vreo două luni şi ceva a durat. Aveam şi un maior mai al năibii, care nici nu ne-a lăsat să lăsăm armele din spate. Mai puneam obiele la încălţărim, mai.... Ne-au luat şi pe noi cu trenul de la Arad, ne-au dus la Băneasa şi ne-au ţinut acolo, aproape o lună, să facem instrucţia de defilare. Se-aproia să trecem pe sub Arcul de Triumf. Zicea că vine regele, dar n-a mai fost el în apele lui, n-a mai venit. Şi, ce credeţi, am mai făcut opt luni de armată, că nu completasem. Am mai făcut opt luni de armată la Târgu-Mureş“.

„A venit Bodnăraş cu propaganda“

Aici a văzut primele semne că vremurile se strică. Deşi lunile de armată n-au fost grele, n-a mai făcut instrucţie, a văzut cum oamenii de valoare sunt daţi la o parte. „Aici a venit Bodnăraş cu propaganda, cum să se facă, ce să facă, ăi vechi au fost daţi la o parte, să-i pună pe-ai lor, şcoliţi de sovietici. Şi noi, tineri, de, începusem să strigăm: «Regele şi patria!». Şi ne spune superiorul, care era un om extraordinar, o să-i pomenesc până mor numele: «Voi, vreo trei zile, să dispăreţi de aici!». Şi, din ce în ce mai rău. Am început atunci să aud  «tovarăşe general» spus cizmarului şi alte asemenea şi mi-am dat seama ce vine. Acum, nu zic, or fi făcut şi comuniştii ăştia şi ceva bun pentru ţară, dar rău au făcut mult. Toţi oamenii mai nepregătiţi aşa, mai tinichele, pe toţi îi promovau“, ajunge Toma Cărcău în punctul poveştii din care descrierile înfăţişează mersul lucrurilor în anii în care se construia comunismul.

Tânărul s-a întors în satul natal, după ce Bucureştiul a fost închis celor din provincie, şi s-a apucat de ce învăţase. S-a căsătorit cu o fată frumoasă din sat, după luni de corespondenţă cu o tânără din Târgu Mureş, care-i rămăsese la suflet, dar de care distanţa l-a despărţit. „Ne-am căsătorit toţi prietenii odată, aşa vorbisem. Tata a zis că de moarte şi nuntă niciodată nu eşti pregătit şi că dacă eu vreau să mă însor, el îmi face nuntă“. Au început să bată localităţile din apropiere, vânzând pălării şi luându-le la curăţat şi vopsit pe cele vechi. Şi-a deschis apoi un atelier în Slatina şi, vreme de aproape zece ani, i-a mers binişor.

Nu exista an în care, însă, comuniştii să nu-l mute de colo-colo, dintr-un spaţiu în altul, şi să-l roage să intre în cooperativă. „Mă luau şi la muncă, aşa cum prestau toţi angajaţii, doar că ălora le mergea salariul, eu, dacă nu munceam, nu câştigam. Asta până într-o zi, când vine unu şi mă-ntreabă cât plătesc impozit. Îi spun eu suma, iar el îmi fixează de trei ori mai mult. Şi-atunci am renunţat, n-am mai avut ce face, ajungeam să muncesc degeaba. Dar n-am putut niciodată să mă fac membru de partid sau de-asta, or, fără carnet de membru nu făceai nimic“, spune interlocutorul nostru.

„Cu pălării mai veneau cei de la ţară, la oraş începuseră să poarte şapcă“

Şi schimbările continuă. Încet-încet, noii tovarăşi renunţă la pălării şi încep să poarte şapca. „Mai veneau de la ţară, ei mai purtau pălăriile. Veneau, unii, cu ele pline de praf, le aruncau în pod la sfârşitul verii şi le mai dădeau jos primăvara. Astea erau cele mai bune două-trei luni, în preajma Paştelui, când şi bogatul şi săracul face ce face şi-şi cumpără.

Şi am trecut la şapcă, am început să mă ocup şi cu astea. Mai târziu, că să mai facem şi de-astea, că să mai facem şi de-astea, că şi coroane pentru morţi, şi flori de nuntă... Şi le-am spus că spaţiu le dau fetelor pe care le aduceau, dar cu gestiune separată“.

„Cumnatul lui Ceauşescu îşi aducea şepcile la curăţat“

Printre clienţi încep să se numere şefii din partid, care îşi aduc la nenea Toma şepcile la curăţat. Lică Bărbulescu - soţul Elenei Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceauşescu –, cel care conducea judeţul, venea personal. „Era, foarte, aşa, un om tare cumsecade. Venea acolo, la boiangerie, stăteai de vorbă cu el, te mai întreba ceva. Am fost o dată la o şedinţă la judeţ, trimis de Cooperaţie, nu era şedinţă de partid, că n-am vrut să intru în partid, şi acolo, cum erau mulţi, să se pună bine cu şefii, începe unul: «datorită tovarăşului Nicolae Ceauşescu, care a făcut şi a dres», ce zicea el acolo, iar Lică i-o taie repede: «Lasă, bă, poezia asta, că p-asta o ştiu, spune ce te-am întrebat!»„.

Nu toţi, însă, îşi mai aduceau aminte de unde au plecat, spune pălărierul, care îşi aduce aminte şi de şefi pentru care făceau alţii treaba. „Sandu, prim-secretarul, îşi trimitea secretarul, nu venea niciodată“.

Secretul vieţii lungi: „Muncă, voie bună şi dragoste multă“

Iar poveştile se ţes vreme de aproape două ore, fără să fi simţit cum trece timpul. De pe rafturi ne privesc, din fotografii, soţia şi fiica pălărierului. Din păcate, nepoţi direcţi nu are, dar are din partea fraţilor. „Foarte multe fotografii din tinereţe au rămas la Slătioara, în casa părinţilor, aici nu am cine ştie ce“, se scuză, parcă, interlocutorul. Mai vorbim despre viaţa boemă din anii ’50 a Slatinei, despre freamătul din centrul vechi, despre lucrurile pe dos de astăzi... Ajungem, inevitabil, la reţeta care pe Toma Corcău l-a făcut să trăiască atâtea bucurii, să se refacă aproape miraculos după un accident vascular şi să arate, la cei 94 de ani, ca la 70. „Muncă, voie bună şi dragoste multă, ce pot să spun. Am fost un om cumpătat. De când am ieşit la pensie, eu n-am intrat o singură dată în cârciumă, pentru că te mai întâlneşti, te dai la vorbă, te mai îmbie cu un pahar...  Ies în fiecare zi, ne întâlnim în parc, stau de vorbă cu oamenii din piaţă, am programul meu. Acasă fac şi o mâncare, mai ales acum, că soţia e mai bolnavă, nu mai poate să stea prea mult în picioare, nu m-am dat în lături de la nimic şi chiar nu-i înţeleg pe cei care spun că nu ştiu să pună decât ouă-n tigaie“, ne dezvăluie veteranul plin de vervă.