„Nepoţii-surogat“ pentru vârstnicii cu rude plecate în lume. „Se gândesc că vine Paştele şi nu le deschide nimeni poarta“

Tinerii le plătesc facturile şi le fac bunicilor cumpărăturile FOTO: arhiva Maria Plopeanu

O studentă şi doi elevi sunt, de aproape o săptămână, nepoţii pe care fiecare vârstnic şi-i doreşte aproape. Le răspund bunicilor din sat la telefon, întocmesc lista de cumpărături şi le lasă acasă tot ce bătrânii au nevoie.

Iniţiativa a fost a Mariei Plopeanu (20 ani), studentă la Drept, care are experienţa acţiunilor de voluntariat încă din anii de liceu. I s-au alăturat doi vecini, elevi, Edy şi Ionuţ. De când bunicii nu mai pot ieşi din curţi decât într-un anumit interval orar, cei trei tineri au luat decizia să-i ajute la cumpărături pe vârstnicii din Scărişoara, judeţul Olt, unde şi ei locuiesc.  Maria le-a pus la dispoziţie numărul ei de telefon, pentru că cei mai mulţi vârstnici au un telefon în casă, şi astfel se centralizează zilnic listele de cumpărături sau comisioane diverse. Bunicii au nevoie de pâine, dar şi de fructe, medicamente, încărcat butelia pentru aragaz, de dus, poate, un colet la poştă, chiar mici cumpărături la farmacia fito-sanitară, cumpărături diverse.

„Noi am înceoput cu câteva persoane care erau vecine cu mine şi aveau nevoie de pâine, plata facturilor, nişte cumpărături minimale, fructe, în general, şi după, au apărut diverse cereri, tot de acelaşi gen. Medicamente... Suntem trei, deocamdată ne descurcăm, sunt în jur de 15 vârstnici, ieri am mai verificat o listă de la primărie şi urmează să facem o actualizare, vom trece pe la dânşii să-i întrebăm ce nevoi au. Dacă se vor înmulţi cazurile, probabil vom suplimenta şi echipa. 

Facem cumpărăturile în comună, doar în cazul în care ar apărea ceva care nu s-ar găsi, atunci am putea să mergem şi în altă parte.  Aş putea să merg la Caracal, eu, pentru că băieţii sunt minori, e cel mai apropiat oraş, asta numai în caz de medicamente pe care nu le putem găsi aici, să nu ne expunem degeaba la risc. În rest, toate produsele alimentare le-am găsit“, a declarat Maria, „şefa“ echipei de voluntari.

Cei trei se organizează bine şi reuşesc să facă totul, zilnic, în aproximativ o oră. Nu trec în fiecare zi pe la aceiaşi oameni, pentru că se fac cumpărături pentru mai multe zile. Pentru vârstnici, însă, contează mai mult decât ajutorul în sine faptul că cineva le deschide poarta şi că preţ de câteva momente îi priveşte în ochi şi îi întreabă dacă sunt bine.

„Majoritatea copiilor sunt plecaţi şi din cauza stării de urgenţă nu pot să vină. Sunt şi cazuri în care sunt plecaţi în străinătate, sau în România, dar în alte localităţi, şi atunci le e greu. Nu plecăm de la niciunul până nu terminăm cu poveştile, pentru că sunt singuri şi au nevoie să socializeze. Toţi ne aşteaptă aproape cu lacrimi în ochi. Şi toţi, după ce le ducem ceva, vin cu prăjiturica, cu eugenia, cu..., deşi le spunem că nu ne trebuie, şi chiar nu avem nevoie“, a continuat să povestească Maria.

În anumite cazuri, cu voluntarii iau legătura nepoţii sau copiii bătrânilor, pentru că bunicii nu folosesc reţelele de socializare. Teama bunicilor este, de acum, că nu-i vor vedea pe cei dragi nici de Paşte. „Majoritatea se gândesc că vine Paştele şi n-o să vină şi la ei nimeni, asta este temerea. Oricum stau singuri tot anul, era perioada din an în care nu mai erau singuri. Ne tot spun – nu vin copiii de Paşte! – şi noi le spunem – haideţi, că trecem noi, cu mănuşile în mâini şi cu masca la gură să ciocnim un ou“, a dezvăluit Maria.

„Ne-a spus ceva care ne-a mişcat mult“

Pe lista celor pe care îi vizitează voluntarii este şi tuşa Oana, o bunică de 101 ani, vecină cu Maria. Pe la tuşa Oana vine fiica, însă şi aceasta are o vârstă venerabilă. A fost o adevărată experienţă de viaţă pentru tinerii voluntari să-i treacă pragul bătrânei, în astfel de condiţii. Le-a povestit că nu se teme, că a stat, în vremea războiului, 6 ani singură, aşteptându-şi bărbatul, dar şi că a ferit-o Dumnezeu de boală, nici nu ştie unde e spitalul. Locuieşte singură, dar vorbeşte cu familia la telefonul mobil. 

Maria, alături de tuşa Oana, bătrâna de 101 ani 

„Se descurcă, e destul de în forţă. Nu cred că înţelege exact ce se întâmplă (n.r. - contextul în care s-a impus starea de urgenţă), dar, vă daţi seama că unui om la 101 ani nu-i mai este frică de moarte.

Tuşa Oana oricum ne-a spus un lucru care m-a impresionat foarte mult, anume că cel mai dureros este să trăieşti atât, pentru că vezi toate persoanele dragi că mor. E o pedeapsă, pe undeva, că trăieşte atât şi probabil are şi copii care i-au murit.  Te încarcă astfel de experienţe, mai ales că ai bunici şi... (...)  Când ajungi acolo, omul ăla are lacrimi în ochi. Din start are lacrimi în ochi doar pentru că pur şi simplu îi deschizi uşa. Majoritatea n-au nevoie de prea multe, dar numai aşa, să mai stai un pic... Poate au avut nevoie doar de pâine şi poate ar fi putut să şi-o cumpere, ca şi până acum, dar efectiv că le deschizi poarta şi-i întrebi... Te invită – hai, vino să stăm un pic de vorbă! - Pleci aşa... Ai vrea să mai stai, dar efectiv mai ai şi alte chestii de făcut, este şi situaţia care nu-ţi permite...“, a explicat Maria.

„Au rămas plecaţi prin Anglia, prin Spania, prin Italia“

Din Scărişoara foarte mulţi cetăţeni sunt plecaţi la muncă în străinătate. Mulţi au rămas acolo şi în aceste vremuri tulburi, iar cei de acasă stau cu inima strânsă. Alţii s-au întors, iar unii vecini îi pândesc pe după porţi, să fie siguri că respectă izolarea. Sistemul este însă foarte bine pus la punct, la primărie este o listă clară şi se fac verificări zilnic, dincolo de cele ale organelor de ordine publică. Dar teama, ca peste tot, s-a instalat în comunitate.

„Se fac verificări, să ştiţi. Cel puţin pe mine m-au oprit de trei ori în patru zile. Şi dacă ieşi la poartă şi  mături, vin şi te întreabă ce faci, de ce ai ieşit. Avem foarte multe familii care s-au autoizolat, s-au întors din străinătate, şi, satul fiind mic, venind să-i verifice pe ei, te-ntreabă şi pe tine – mă, tu ce faci? Toată lumea se sperie şi întreabă – dar ce-au făcut, dar câte zile mai au, dar cine vine la ei? Avem două persoane, au venit din Germania şi s-au izolat la vecinul, unde nu stătea nimeni. Normal, familia merge să le ducă să mănânce, le lasă plasa în gard. Şi toată lumea, curioasă – dar ce-au făcut, s-au întâlnit? – Nu, nu s-au întâlnit.“, a mai spus Maria.