Mărturiile unui salvator de la cutremurul din 1977: „Cel mai greu de suportat devenise mirosul de cadavru“
0S-a aflat 12 ani la comanda ISU Olt, iar după o carieră de pompier de 35 de ani astăzi este colonel în rezervă. Începutul în meserie nu-l va uita însă niciodată, în anul I de şcoală militară participând la operaţiunile de căutare în urma cumplitului eveniment din seara zilei de 4 martie 1977.
Colonelul în rezervă Gheorghe Năstasie a încheiat o carieră militară pe care şi-a dorit-o şi care i-a adus, în cei 35 de ani, multe satisfacţii, făcându-l ca la momentul pensionării, în 2012, să spună „este cea mai frumoasă meserie, n-aş fi putut să fac altceva“. Astăzi continuă lupta cu focul de pe teren privat, coordonând activitatea unei firme de profil.
Începutul a fost însă marcat de cea mai cumplită experienţă trăită, acelor zile de martie 1977 urmându-le nopţi în care s-au succedat coşmarurile. „Eram tânăr, recunosc, am avut şi coşmaruri în acea perioadă“, povesteşte colonelul.
Gheorghe Năstasie a absolvit liceul în vara lui 1976, iar în 4 martie 1977 era deja elev al şcolii militare. „Era 9 şi ceva seara, ne aflam în cămin, o clădire pe Morarilor, aveam program mai liber. Ne uitam, îmi aduc aminte, la un film bulgăresc, pentru că ulterior circula vorba: «au făcut bulgarii un film de s-a cutremurat pământul». La un moment dat am auzit un zgomot puternic, aşa, ca de tramvai, şi asta am şi crezut că se întâmplă, chiar a spus unul dintre noi - «al dracului tramvai» - până când ne-am dezmeticit şi am realizat că de fapt pe acea stradă nu era linie de tramvai. Concomitent cu zgomotul a început o trepidaţie pe verticală, după care mişcarea pe orizontală, ca şi cum te-ai afla pe un vas. Ne aflam la etajul II şi am încercat să ieşim. Totul se clătina şi nu nimeream uşa, dădeam tot timpul în tocul uşii. Am ieşit singuri, clădirea n-a avut nimic, dar imediat am fost mobilizaţi în centru“, îşi aminteşte col. Gheorghe Năstăsie.
„Ni se făcea rău pe capete“
În mijlocul Bucureştiului însă se dezlănţuise Iadul. „Am ajuns pe strada Ştefan cel Mare, colţ cu Lizeanu. Am început să zgârmăm sub dărâmături, mai mult cu mâinile, mai puţin cu utilajele... Ne venea rău pe capete, mie, personal, nu mi s-a-ntâmplat, dar am avut colegi care n-au putut suporta. Erau foarte rare cazurile în care găseam supravieţori. Erau nişte clădiri cu 10 etaje, nu ştiu dacă aveau exact 10, dar cam de această înălţime, care se făcuseră praf. S-au căutat vreme de două săptămâni supravieţuitori. (...) Cel mai greu de suportat devenise mirosul de cadavru, mai era praful şi, bineînţeles, ideea că dai şi de un cadavru. Noi, aşa a fost să se întâmple, nu am găsit decât oameni maturi, n-am găsit copii morţi“, îşi aminteşte colonelul.
În primele 24 de ore s-a lucrat aproape fără întrerupere, după care forţele au încept să fie alternate. „Ne odihneam câteva ore şi porneam din nou. Ne alternau, ne duceau pe la spitale, să ajutăm la aşezarea răniţilor în saloane, să verificăm, duceam cadavre la morgă... Totul era foarte bine coordonat. Spre exemplu, la locul căutărilor perimetrul era securizat, nu intra oricine, oricum, o ordine extraordinară“, povesteşte elevul de atunci.
În perimetrul clădirilor dărâmate s-au comasat pompieri, forţe ale securităţii (echivalente ale jandarmilor de astăzi), miliţieni, efective din trupele de geniu, care aveau dotarea necesară. În sprijinul forţelor care derulau căutările au fost aduşi psihologi, pentru că, oricât de „tari de înger“ ar fi fost militarii şi voluntarii, imaginea devenise de nesuportat.
„Informaţii erau foarte puţine despre urmări“
Concentraţi pe munca asiduă pe care o desfăşurau de zile bune, salvatorii au început să afle treptat care era dimensiunea dezastrului. „Informaţii erau foarte puţine despre urmări, aflam aşa, din gură-n gură, cum se spune. Se făcea mult şi se vorbea puţin. Aşa am aflat că au murit Toma Caragiu, Bocăneţ, Doina Badea.... Au fost nevoiţi să comunice numărul de victime pentru că solicitau ajutor internaţional. Au venit, cum se întâmplă şi astăzi, corespondenţi ai presei străine, se vorbea în media internaţională despre dezastru. Mai auzeam şi noi de la cei mari, pentru că noi n-aveam radio, care ascultau Europa Liberă, ce se spune“, îşi aminteşte colonelul.
„Un pompier fără să aibă ce-i trebuie este un om obişnuit, poate că are mai mult curaj, stăpânire de sine şi experienţă, dar atât. Are nevoie de dotare“, col. (r) Gheorghe Năstasie
Program amplu de dotări şi modificarea normelor
Dezastrul a fost urmat de măsuri fără precedent. Grupele de pompieri au fost dotate superior, s-au adus pickhammere, staţii de sudură, scări, generatoare de curent, echipamente pentru iluminat zona, astfel încât indiferent de specificul intervenţiei să nu existe impedimente. S-au modificat şi normativele în construcţii, spune colonelul. „Puneau cantitate dublă de fier beton, s-a modificat tot. Nu ştiu, sincer, dacă astăzi se construiesc imobile la fel de sigure ca cele construite de atunci în comunism“, spune interlocutorul.
„Un pompier fără să aibă ce-i trebuie este un om obişnuit, poate că are mai mult curaj, stăpânire de sine şi experienţă, dar atât. Are nevoie de dotare“, spune fostul pompier, menţionând că în situaţiile de criză calmul reduce considerabil numărul victimelor. „90% din probleme sunt create de panică“, menţionează specialistul.
„Chestia asta îţi intră în sânge“
Colonelul Gheorghe Năstasie are astăzi 60 de ani, 35 de carieră, dintre care 12 la conducerea Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Matei Basarab“ Olt. Nu regretă nicio secundă că n-a făcut o altă alegere. „Sincer, nu m-am gândit niciodată ce altceva aş fi putut să fac, dar acum, că mă-ntrebaţi, cred că aş fi putut să predau, probabil, ăsta este un lucru care am ţinut să rămână după mine, să modelezi caractere e un privilegiu şi o provocare. Şi în toţi anii ăştia, cât am făcut meseria asta, cred că am reuşit. Chestia asta îţi intră în sânge, aveam militari în termen care plângeau când plecau, plângeau că pleacă, nu de bucurie că s-a terminat armata. Dar cred că pe-atunci, la momentul când mi-am ales meseria, lucrurile se derulau altfel. Eram idealist, ca toţi liceenii, era un fel de eroism, aveam eroi la îndemână, citeam mult, noi, pe-atunci.
Nu ştiu, primul contact cu pompierii a fost în copilărie, când am dat foc la gluga de coceni, cum îi spune pe la noi, şi au venit pompierii s-o stingă. Glumesc, dar cred că m-a influenţat câte puţin fiecare amănunt. Tata a fost obligat să părăseasca şcoala de ofiţeri, prin anii ’50, şi vorbea despre lucrul ăsta, după care, când am încercat să-mi aleg şcoala, am întâlnit un ofiţer care avea verbul la el şi argumentele necesare şi... cam asta a fost“, a încheiat colonelul.
Se încarcă comentariile...
