Video Iernile în comunism, adevărate probe de rezistență. „Plecam la 4 și jumătate de acasă, mergeam pe jos 12 km”
0Drumuri blocate, școli închise, transport în comun paralizat, pomi căzuți sub greutatea zăpezii, străzi pe care nu s-a mai ajuns cu utilajele de deszăpezire, ambulanțe în nămeți, toate s-au întâmplat într-un episod de iarnă veritabilă. „Așa erau odată toate iernile, dar cine se plângea?!”, spun românii care au trăit experiențe chiar mai grele.
Iarna de altădată după care tânjeam cu toții aproape a paralizat pentru o zi localități întregi, inclusiv Capitala. Pentru unii a fost prea mult, pentru alții este de neînțeles cum o zăpadă considerată, nu cu foarte mulți ani în urmă, normală poate să pună atât de multe probleme.
„Ești nemulțumit că e apă pe stradă, când traversezi? Păi bine, omule, dar nu te gândești că e februarie, lună de iarnă în calendar? De ce pleci de acasă în adidași?”, comentează cei care s-au bucurat de zăpadă ca niște copii.
„Poate că în alte locuri a fost rău, nu știu ce să zic, dar eu n-am avut nicio problemă. Am venit la serviciu pe jos, e drept, cu încălțăminte de iarnă. La 6,00 nu mai era zăpadă pe trotuare, au lucrat oamenii (n.red. – de la firma care face deszăpezirea) cred că de azi-noapte. Acum sunt 4-5 grade Celsius, nu e frig. E o iarnă obișnuită, mult mai blândă decât iernile din copilăria mea”, a comentat o doamnă pe care serviciul o obligă să fie „la post” în fiecare dimineață înainte de ora 7,00.
Doamna își amintește că au fost, chiar în ultimul deceniu, ierni grele, cu zile întregi de ger, cu zăpadă multă, fără ca asta să deranjeze prea tare, nemaivorbind de iernile din copilărie, când zăpada era în sat „cât gardul”. Copiii mergeau la școală indiferent de vreme, pe jos.
„Ajungeau copiii uzi în clase, dar nu conta. Cu încălțări de schimb? Nu. De unde? Erau oamenii săraci, cine ducea copilul la școală cu mașina, să-l bage și-n clasă?”, continuă discuția.
Mașinile personale, în anii ’70-’80, erau atât de rare în mediul rural încât posesorii erau frecvent solicitați pe post de ambulanță atunci când cineva din comunitate avea nevoie să ajungă rapid la doctor. „La noi în sat erau doi, îi știa tot satul. Aveai o problemă, strigai la poartă, te rugai de ei... Când ningea, se deszăpezea cu plugul, un plug în „V”. Dacă trecea plugul înainte să ajungi la școală, era bine, dacă nu, că poate era în alt sat să deszăpezească, mergeai prin zăpadă, unul după altul. De primul era mai rău. Dar nici nu-ți trecea prin cap să nu te duci”, povestește un domn, de data aceasta.
Alți slătineni își amintesc de drumuri închise doar în perioadele cu viscol, atunci când efectiv nu te puteai pune cu natura. „S-au mai închis drumurile, când era viscol nu se circula. Tatăl meu a fost șofer pe autobuz și de asta știu. Se mai închideau drumurile, dar era viscol, zăpadă mare”, a spus o altă doamnă.
„Șoferul nostru n-a ajuns în București. Mai avea 15 sau 17 km”
Județul Olt s-a aflat, miercuri, 18 februarie 2026, sub avertizare Cod Galben de ninsori viscolite. Oamenilor însă le-a fost greu să înțeleagă de ce. „Nu mai știi ce să crezi. Te uiți la televizor și auzi că e urgie, te uiți pe fereastră și vezi soare, auzi streșinile curgând... Nu că o dăm în conspirații, dar parcă îți vine să te gândești că cineva vrea să ne distragă atenția de la altele”, își exprimă un alt cetățean părerea.
Nici autoritățile nu s-au confruntat cu foarte multe evenimente. În Olt s-au raportat în câteva zone mașini parcate avariate în diverse grade din cauza crengilor căzute sub greutatea zăpezii, un eveniment rutier (un autocamion căzut în șanț, din vina șoferului care nu a adaptat viteza la condițiile de drum) etc.
În schimb, blocajul din București s-a resimțit până la Slatina. „Șoferul nostru n-a ajuns în București, mai avea 15 sau 17 kilometri. Ne-a sunat doamna de unde ne aprovizionăm și ne-a spus că e problemă, că sunt blocate străzi întregi”, spune proprietarul unui mic magazin. Nici coletele n-au mai ajuns, curierii anunțând că amână livrările cu cel puțin o zi.
„Astăzi, la câțiva centimetri de zăpadă, probleme în trafic. Dacă se întrerupe curentul electric timp de câteva ore e tragedie. În comunism nu era nevoie de ierni grele pentru asta. La noi, în comune, oricum se întâmpla asta cu tăiatul curentului zilnic, indiferent de anotimp. Câte lucruri nu făceam la lumânare sau la lampă! Nu era motiv să se închidă școala, în niciun caz. Sala de clasă se încălzea cu sobă pe lemne, o sobă într-o ditamai încăpere, de-abia așteptam pauza ca să ne putem „lipi” de ea, în timpul orei se încălzea doamna învățătoare sau profesorul”, continuă oltenii să-și depene amintirile.
„Școlile erau deschise tot timpul. Înainte de Revoluție n-am văzut școală închisă din cauza vremii. Cu toate că vremea era mult mai severă. Mult mai aspră. Ajungeam la școală cu celofan pe noi. Pentru a ajunge la liceu, făceam doi kilometri până la șosea, indiferent de vreme, de unde luam autobuzul. A fost o perioadă în care podul peste râul Olt era în reparație. Am mers și pe jos, erau șase kilometri. Odată era așa de tare viscolul că mă ținea tata să nu mă ia pe sus, traversam barajul. Dar nu te gândeai să nu te duci la școală”, au continuat oamenii să povestească.
„Te împingeai ca dracu’ în autobuzele alea, stăteam ca peștii”
Pentru „oamenii muncii” din mediul rural naveta ar fi considerată astăzi un calvar, ceva de neconceput. În anii aceia însă știai doar că trebuie să ajungi la lucru la program.
„Distanța nu era mare, doar 10 kilometri, dar iarna nu era deloc ușor. Fiind ultima localitate înainte de oraș, autobuzele ajungeau la noi mai tot timpul pline, porneau din comune îndepărtate către Slatina. Uneori stăteam ca peștii, te împingeai ca dracu’ în autobuzele alea, dacă mai aveai loc. Când ningea, știam că e greu să ajungi, așa că ne trezeam la 4 și jumătate dimineața, făceam mai întâi ceva pârtie în curte - că mai ningea în timpul zilei, dar să-ți fie mai ușor când te întorci - și plecam la lucru, pe jos. Să aștepți <convenția> era la risc. Șoferilor le era nu greu, foarte greu. Se trezeau noaptea, porneau autobuzele, pe ger mai făceau un foc sub ele, vai mamă de om! Erau câțiva renumiți, șoferi buni, făceau ce făceau și le făceau să pornească, le îngrijeau bine. Dar tot era un risc. Și tot se mai întâmpla să nu ajungi la timp, la 7,00. Iar de aici, probleme. Ți se oprea legitimația la poartă, ca să ți se taie din ore. Cei din oraș veneau deodată toți și spuneau că n-au mers autobuzele, transportul din oraș, adică. Și la ei scuza era valabilă. Noi veneam din nu știu câte localități spre întreprinderi, veneam pe rând, nu buluc, și după ce că făceam câteva ore pe drum, rupți de picioare, prin frig, uzi, te amenințau și că îți taie din ore”, și-au adus aminte alți olteni.
Se încarcă comentariile...
