„Fetele sărace se căsătoreau cu legătura, cele mai așezate aveau cufăr”. Istoria satului în atelierul-muzeu al Olgăi Filip - Tezaur Uman Viu

Un loc în care timpul pare că s-a oprit iar poveștile de odinioară, din vechiul Romanați, prin contur. Este tărâmul pe care l-a creat Olga Alexandrina Filip, Tezaur Uman Viu, la ea acasă.

Olga Filip (dreapta) le încurajează pe femeile din Cezieni să nu renunțe la cusut FOTO: Ionelia Nucă

Casa meșterului popular Olga Alexandrina Filip este și atelier de cusături și țesături și muzeu, iar fiecare dintre obiectele adunate aici are o istorie. De la cele două obiecte de mobilier din casa boierilor alungați de comuniști, restaurate pe bani mulți doar pentru a nu se pierde o parte din istoria locală, și până la ce găseai odinioară în casa țăranului romanațean, toate obiectele spun ceva.

Olga Filip este meșterul popular - distins cu titlul  Tezaur Uman Viu, iar din iunie 2026 și cetățean de onoare al comunei Cezieni - care are o bună parte din meritul menținerii tradiției coaserii iilor în localitatea Cezieni. Tanti Olga spune chiar râzând că localitatea era recunoscută și cu 20-30 de ani în urmă, dar nu pentru ii, pe când astăzi, în ultima duminică din iunie, în localitatea din vechiul Romanați străzile se umplu de copiii care se întorc, fie și pentru o zi, acasă, și de vizitatori din țară.

Cu ani în urmă, vizitatorii care ajungeau în Cezieni, veniți la sărbătoarea iilor, se interesau și cum pot să cumpere fel de fel de obiecte vechi, cusături, țesături. Era o vreme în care oamenii își vindeau istoria familiei pe bani puțini, asta când nu se debarasau de obiecte la groapa de gunoi. Olga Filip, profesor de cusături tradiționale la clasa externă a Centrului Județean de Cultură și Arte, a încercat mai întâi să-i lămurească de greșeală. După care a început să cumpere sau să-i convingă să-i doneze anumite obiecte, încolțind ideea întemeierii unui muzeu. Astăzi are în atelierul de acasă - care speră că va fi într-o zi muzeu, sau măcar o casă memorială dacă nu se reușește clasificarea – sute de obiecte cărora copiii și tinerii le află pentru prima dată întrebuințarea. Zeci, poate chiar sute de cămăși cusute, unele cu o vechime de peste 100 de ani, lăzi de zestre, obiecte folosite zi de zi în casa țărănească din sudul țării cu peste o jumătate de veac în urmă.

„S-au dus tata și cu bunicu’ și au luat-o de dincolo”

Una dintre piesele de rezistență ale colecției meșterului popular Olga Filip este o ladă de zestre cu o vechime de peste 100 de ani. A descoperit-o într-o casă din satul de bulgari („deși îi spune Sârbi, ei sunt bulgari”, explică tanti Olga), iar bătrâna proprietară i-a dezvăluit că e adusă „de dincolo”.

Lada de zestre adusă de peste Dunăre în Cezieni, astăzi în colecția Olgăi Filip FOTO: Ionelia Nucă

„Este din 1912, deci are 100 și ceva de ani. (...) Și bătrâna mi-a spus – nu e a mea, e a lu’ mama. S-au dus tata și cu bunicu’ și au luat-o de dincolo -. De unde de dincolo? Zice – a trecut Dunărea, cu carul cu boi -. Spune-mi, mă, pe unde au trecut? - Nu știu, fata mea. - N-a vrut să mi-o dea. A murit bătrâna și mi-a dat-o fata ei, dar cum mi-a dat-o și fata? După moartea bătrânei au rămas câteva cămăși (n. red. -ii cusute) neîncheiate. Și nu încheie nimeni în sat. A venit să le închei eu. Și am spus – nu-mi aduci cămășile în ladă, nu-ți închei niciuna. Te rog să nu te superi pe mine. - Ea a crezut că glumesc. A venit fără ladă și i-am spus: întoarce-te înapoi cu ele că nu glumesc. Adu-mi lada, că și așa vrei să pui tărâțe și uroaie în ea. Îți dau eu alta să pui tărâțe și uroaie. I-am spus că la mine o s-o vadă și peste zeci de ani, dar că la ea în câțiva ani nu va mai fi. Așa am făcut-o de mi-a adus cămășile în ladă. I-am oprit lada și i-am încheiat cămășile”, a dezvăluit tanti Olga.

Două piese de mobilier din casa boierilor alungați de comuniști au fost salvate FOTO: A.Mitran

Cămășile expuse sunt deosebit de multe și toate într-o stare extraordinară, pot fi oricând scoase de pe umeraș și îmbrăcate. Tanti Olga mărturisește că le spală așa cum le spălau și bunicile cu zeci de ani în urmă, doar cu săpun de casă și cu leșie, dacă e nevoie. „Nuanța culorii s-a păstrat de atâția ani și acum să-mi bat eu joc de ea pentru o simplă spălare?”, explică meșterul de ce nu renunță la vechile metode.

Vara, când vin copiii să învețe să coasă, în atelierul-muzeu e zarvă mare. Copiii cos în hol.  Iarna în schimb, în camera în care se intră din holul generos. „Pe lângă sobă, îi pun în pat, pe scaune, îi bag în război pe cei care vor să-nvețe...”, explică Olga Filip, arătându-ne războiul montat, care așteaptă mâinile pricepute. Lângă sobă, într-o copaie, o păpușă realizată din lână. Face deseori și astfel de invenții, explică tanti Olga, pentru că altfel copiii se plictisesc, e greu să le menții atenția trează pentru mult timp.

Copiii care vin la atelierul de cusături învață să facă și păpuși FOTo: A. Mitran

Tot în holul mare, două piese de mobilier atrag atenția, făcând notă discordantă cu restul obiectelor. „Sunt din conacul principesei Brâncoveanu. Dinainte de 1900, îmi zice cineva care l-a recondiționat. Când i-a izgonit (n. red. – pe boieri) de aici din conac, astea au ajuns în primărie. Când primăria și-a făcut dulapurile lor, le-au aruncat undeva, așa... Eu, când le-am văzut, zic – domn primar, îmi dați mie dulapurile astea? Păi, ce să faci, tanti Olga? Zic, văd eu ce o să fac. - Nu erau așa. Și le-am luat și când le-a văzut băiatul meu a zis – Lasă-le, mamă, că le recondiționez eu! - L-a costat 2.000 euro acum câțiva ani buni”, aflăm și istoria mobilierului care risca să nu fie pus în valoare.

„Am încercat și în alte comune. N-a mers. Am înțeles de ce”

Olgăi Alexandrina Filip îi sunt recunoscute talentul cu care coase și îndârjirea cu care luptă să se păstreze tradiția în zonă. La momentul întocmirii dosarului pentru promovarea iei cu altiță în patrimoniul UNESCO, o parte din documentare s-a realizat de către specialiști și la Cezieni. Olga Filip spune că a încercat, de-a lungul vremii, să pună acul în mână și copilelor de prin localitățile vecine, dar „nu s-a prins”. În cele din urmă a înțeles de ce. Prin alte sate n-au avut o Colette Brâncoveanu care să prețuiască această comoară vie și să o stimuleze.

Olga Filip are o colecție imprresionantă de cămăși cusute. Aici o mică parte FOTO: Alina Mitran

„Eu am încercat și în alte sate, în alte comune, să duc mai departe tradiția, am zis să încerc. Nu merge. Dacă eu știu de la mama, care-mi povestea că tatăl ei era în război, mama ei murise, și principesa Brâncoveanu i-a chemat pe toți – și înainte chema, dar atunci i-a chemat pe toți care erau copii singuri, orfani - și le dădea de lucru, iarna. Și ca să-i stimuleze, (...) i-a premiat marțea după Paști. Îi chema la conac, făceau hora satului, că așa se numea atunci, și-i premia pe fiecare-n parte. Și mama zice: auzi, tu, ce cămașă oi fi cusut eu pe desen, că nașa mea mi-a desenat și am cusut, că mi-a dat principesa premiu tot anu’, două mese pe zi, la 12.00 și seara, la toți frații! Erau trei băieți și mama, fată, patru copii. Și toamna principesa le cumpăra hăinuțe și creioane și caiete și ghiozdane și tot ce le trebuia să se ducă la școală. Sau pleca cu trăistuță din asta, avea trăistuța plină cu bomboane, cu de toate, prin sat ca să dea la copii. Avea doi câini mari și se plimba cu ei. Nu mușcau, blânzi câinii. Deci sunt amintiri”, deapănă tanti Olga din povestirile pe care toți bătrânii satului trebuie să le fi relatat, la rândul lor, la nepoți.

„Până la 25% este zestre de familie. În rest, adunată din toată comuna”

Olga Filip încearcă să le trezească tinerilor care îi trec pragul atelierului interesul pentru a duce mai departe un meșteșug nu ușor de deprins. Dezvăluie amar că de obicei totul începe de la câștig: „Pentru ce faci mata?”. Le vorbește de lucrul făcut cu sufletul, de amintirea acelui timp în care stătea în poala bunicii și cosea cu grijă, fiind atent supravegheată. Bunica-și arunca din când în când ochii peste umărul ei și o avertiza când greșea cu un oltenesc: „Unde ți-e capul?”. Și unii tineri pricep, alții n-au trăit astfel de experiențe și nu-nțeleg.

Tinerii interesați învață să și țeasă în război în atelierul meșterului Olga FilipFOTo: Alina Mitran

Ce le mai spune tanti Olga copiilor? „Uite, asta e o mireasă, un ginere, îmbrăcat în costumul de ginere de atunci. Aici o mireasă care se duce cu tiuga cu apă după bărbatul care s-a dus la secerat, cu secera la umăr; avem o cobiliță, o copaie, jos e beciul...”.

În războiul de țesut așteaptă să fie transformate în preșuri bucățile de material pregătite chiar de mama meșterului popular. „Aici este războiul în care intru eu cu fetele. Cârpele le am de la mama, că le-a împletit, le-a cusut pe fiecare parte, să fie firul mai lung. Și zic – lasă, că i le țes eu, dacă ea nu a mai avut când să le țeasă. Aici câteva căpătâie, nu le-am expus pe toate, am foarte multe. Acolo, v-am zis, cobor la mintea copiilor și zic – haideți să ne facem o păpușă -. Este îmbrăcată în costumul de botez al nepoatei mele. Fiecare își păstrează păpușa lui și și-o îmbracă. Până la 25% din ce vedeți aici este zestre de familie. În rest, adunată (n. red. – din donații) din toată comuna și mai și cumpărată”, continuă Olga Filip să ne prezinte obiectele.

„Și eu am fost măritată cu zestre”

Când tanti Olga ne prezintă cufărul și lăzile de zestre folosim prilejul pentru a înțelege ce rol aveau aceste obiecte în casa țărănească.

„La noi în zonă, fetele, când se căsătoreau, erau fete sărace, care se căsătoreau cu legătura; erau altele puțin mai ridicate, care aveau lăzile de zestre mai mici; și erau cele mai așezate, nu bogate, care se căsătoreau cu cufărul. Iar cei care erau sus-puși, sunt cu dulapurile pe care le am de la principesa Brâncoveanu. Aveau legătură, dacă nu aveau ladă de zestre. Punea acolo fata ce avea, lega cele patru colțuri și-și băga mâna pe sub legătură”, a explicat Olga Filip.

Mărimea lăzii de zestre era dimensionată pentru a cuprinde cele pregătite de viitoarea mireasă.

Olga Filip are o colecție impresionantă de obiecte în atelierul său-muzeu FOTO: Alina Mitran

Ce găseai într-o ladă de zestre? „Depinde cât era de bogată. Începea, jos – cămașă bărbat, pentru viitorul soț, cămăși pentru ea, perne (n. red. – fețe de pernă cusute), ceva lucrat pentru pat și deasupra lăzii erau pernele umplute cu pene, cu tot felul de minuni. Vă spun că și eu am fost măritată cu zestre. Dar n-am mai fost cu căruța cu boi și am venit cu tractorul cu remorca. Eu n-am avut ladă de zestre, am avut mobilă de bucătărie, mobilă de dormitor, mașină de spălat și toate cele. În schimb, zestrea mea, ca fată, am avut: macaturi, scoarțe - cum ziceam noi, velințe, perne de toate felurile, prosoape la ginere, la toate neamurile, că atunci când se făcea hora miresei trebuia să-i dai zestre, să-i dai soacrei, ginerelui, să aduci ceva. Cele sărace aveau în bocceluță – o bluză, o fustă, un batic... Mie îmi spunea bunica mea: «Să n-ajungi la soacra care să-ți spună să te culci pe perna pe care ți-a dat-o mă-ta și tu să pui capul pe o cărămidă sau pe un bulgăre afară!». Să nu ajung să dorm cu capul pe un bulgăre sau o cărămidă, să am perna mea, să dorm cu capul pe perna mea mă învăța”, a mai povestit Olga Filip.

Artificiul pentru a menține sărbătoarea

Meșteșugul coaserii cămășilor a rezistat și în comunism, chiar și după alungarea boierilor pe care mulți săteni i-au plâns. A fost nevoie pentru asta de un artificiu și de un om care să iubească tradiția satului. Iar acel om, în acei ani, a fost inginerul agronom care conducea CAP-ul, Tudor Dănacu.

Multe dintre obiectele din colecție le sunt copiilor total necunoscute FOTO: Alina Mitran

„În comunism nu ne mai dădeau voie marțea după Paști să ne ducem la hora satului, dar s-a făcut undeva în vară. Președintele CAP-ului de atunci, domnul Dănacu, Dumnezeu să-l odihnească, a continuat. Făcând ansamblu, a zis, hai să ducem când avem spectacol cu ansamblul, să băgăm și Sărbătoarea Iilor. Am făcut până când a venit Revoluția. După Revoluție, foarte puțini ani, 1990-2000, ne-am recules cumva. Și primarul, care este primar și în ziua de azi, a zis – hai, că dacă te-am găsit pe mata, să mergem mai departe. (...) Și de la trei-patru ii în primii ani de la reluarea sărbătorii, am ajuns la peste 100 de ii cusute astăzi, pe care le jurizăm pe mai multe secțiuni”, a mai adăugat Olga Filip.

O vizită în atelierul meșterului popular Olga Filip este nu doar o lecție de istorie locală, ci te poate transpune în timp, în copilărie, dacă ai avut norocul unei copilării la țară.

Olga Filip a salvat piesele de mobilier și le-a restaurat pentru a le expune în atelier FOTO: I. N.

„Ce am văzut aici este o poveste de viață. Doamna Olguța Alexandrina Filip este, după părerea mea, o valoare națională. Și sunt foarte mulți care cred că-mi împărtășesc gândurile și aprecierile. Este un om special de la care toți cred că avem ce învăța, inclusiv eu. (...) Iubește tot ceea ce ține de gospodăria țărănească. Putem să ne modernizăm, să adăugăm ceva la evoluția noastră, dar să nu uităm niciodată identitatea, valorile, să nu uităm de unde am plecat și să ne bucurăm de lucruri care pe mine cel puțin mă bucurau în copilărie. Mi-am adus astăzi aminte de bunicii mei, de străbunicii mei, de faptul că am de la ei foarte multe lucruri. Așa am și eu și nu le-aș da pentru nimic în lume. Pentru mine acele lucruri sunt mai valoroase decât orice altă valoare bănească sau de altă natură. Înainte de a se face acel dosar al cămășii cu altiță, îmi amintesc că am fost la o altă ediție a sărbătorii, am mers în comună și oamenii aveau puse pe garduri scoarțe, cămăși și chiar ieșiseră cu lucrul la poartă. Fiecare om de aici din comună este o parte din acest proiect frumos. A fost și înainte de 1989, este și după. Au un astfel de om valoros care îi stimulează să ducă acest proiect mai departe”, a precizat Amelia Etegan, șef Secție Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale din cadrul Centrului de Cultură și Artă Dolj. Etegan a făcut parte, la ediția din 2026 a „Sărbătorii Iilor” de la Cezieni, din juriul de specialiști care au analizat, în vederea premierii, cămășile cusute în localitate în ultimul an.