Din tainele Călușului. „Era ca la Academia Franceză, trebuia să moară cineva ca să poți să-i iei locul”

Călușarii își încep, în prima zi a Rusaliilor, misiunea. Timp de o săptămână, vor bate satele și orașele pentru a alunga răul și boala și a aduce prosperitatea. Multe din momentele călușului rămân, însă, nevăzute publicului.

Călușarii de la Sârbii Măgura, Olt FOTO: Facebook/Călușarii Sârbii-Măgura

Prima zi de Rusalii, în sudul țării, acolo unde încă se mai păstrează obiceiul Călușului, este una cu o semnificație deosebită. De astăzi îi puteți întâlni pe călușari în târguri, în piețe, pe ulițe. Pentru un joc de câteva minute ei se pregătesc luni întregi și, deși ritualul călușului nu mai are pentru privitor semnificația de odinioară, spectacolul rămâne la fel de captivant.

Jurământul depus la răsăritul soarelui

În Duminica Rusaliilor, la răsăritul soarelui, membrii cetei de călușari depun (sau cel puțin odinioară o făceau) un jurământ secret, legându-se, printre altele, ca timp de trei ani să nu destrame ceata. Jurământul se face departe de sat, iar în același loc, duminica următoare, dar la apus, o așchie din steagul cetei este îngropată și se consideră călușul încheiat. Efortul de a forma ceata începe însă cu mult timp înainte, cu alegerea membrilor formației (în vechime erau șapte sau nouă, cel mult 11, din motive practice, spune coregraful și păstrătorul de căluș Nichita Dragomira, pe de o parte pentru că trebuia să împartă banii, iar pe de alta pentru că și curțile oamenilor, în care se juca, erau mici), tocmirea lăutarilor (fiecare ceată avea instrumentiștii ei) și selecția pentru admiterea în ceată.

„Era ca la Academia Franceză, trebuia să moară cineva ca să poți să-i iei locul”, explică Dragomira cât de greu se intra odinioară în ceata de căluș. Chiar și astăzi, în localitățile în care dansul se păstrează, e drept, cu ajutorul instructorilor de dans care îi îndrumă pe copii și tineri în cadru organizat, antrenamentele și etapele de selecție încep cu o lună înainte.

„E semn rău dacă se rupe steagul”

Ritualul călușului presupune prezența mai multor elemente fără de care obiceiul, care este mult mai mult decât un dans spectaculos, nu are sens. Usturoiul și pelinul, de exemplu, nu lipsesc, iar bătrânii știu asta și, de obicei, nu pleacă de la spectacolul de căluș fără cele două simboluri pe care le vor folosi ulterior în gospodărie.

Steagul cetei, o prăjină cât mai lungă, este unul dintre elementele cu rol deosebit. „De regulă, se folosește același steag, pentru că e semn rău dacă se rupe steagul, moare un călușar. De altfel, și când pleacă cu el prin sat, steagul e purtat pe umăr și păzit. Dacă se fură steagul, se desființează formația”, explică Dragomira. Sarcina păzirii lui revenea, odinioară, tinerilor care aspirau să intre în ceată și nu era deloc una ușoară.

Steagul se pregătește cu o seară înainte, iar în Duminica Rusaliilor este dus la locul jurământului.

„În dimineața Rusaliilor începe călușul, atunci când, în unele zone, se face și steagul, în alte zone se face sâmbătă seara și este păzit de călușar, iar duminică este luat, la răsărit, și dus la răspântie, lângă o apă, să nu fie public, și se depune jurământul. Dezgropatul călușului este un termen adăugat, nu există. A existat Stratul de Rusalii, în legătură cu Sâmbătă Moșilor și cu pregătirea călușului și depunerea jurământului. Cronometrul pleacă de la zero duminică dimineață, de când se depune jurământul”, detaliază Nichita Dragomira.

Dacă două cete se întâlnesc la intrarea într-o localitate, mai întâi se măsoară steagurile, pentru a se stabili care intră prima și va fi primită în curțile sătenilor. Dacă lucrurile nu se pot tranșa așa, se întrec vătafii la joc, apoi cetele, asta dacă nici jocul vătafilor nu e hotărâtor, în timp ce mutul, personaj central al fiecărei cete, jurizează.

Mutul călușului este astăzi un membru al cetei pe care nu toate formațiile îl mai au. De altfel, Călușul, obicei intrat în patrimoniul UNESCO, aproape că nu mai este o stare de spirit, ca odinioară, constată cu regret Nichita Dragomira, nici măcar la sat. S-a redus la un joc de scenă și o sursă de a face bani, deși, prin recunoașterea lui la nivel mondial, avem datoria morală să-l păstrăm cât mai aproape de „rădăcini”.

Plimbare, mișcare, sârba și hora - cele patru părți ale călușului

Jocul de căluș are patru părți, dezvăluie coregraful Nichita Dragomira: plimbare, mișcare, sârba și hora. Hora este partea la care au acces inclusiv spectatorii și are o semnificație aparte, făcând și ea parte din cultul solar, întâlnit în jocul de căluș.

„Hora mare, unde se prinde toată lumea, acela e simbolul. Dușmăniile se uită, cultul solar intră în funcțiune, pentru că unul dintre marile avantaje spirituale ale horei este că toată lumea se poate privi în ochi. Orice desen ai face, nu mai poți să te privești cu lumea în ochi așa cum se întâmplă în cerc. Sunt «jucați» copiii, li se pune pelin de la călușari, la cei care fac pipi în pat li se pune și sub pernă, pui în iesle, la vite, să facă viței grași, să dea lapte mult, și se pregătește toată lumea pentru ce urmează, seceratul. Babele și femeile tinere dădeau betele să fie jucate, le puneau la șale și nu le mai dureau șalele când secerau...”, sunt doar o parte din credințele de odinioară, credințe care astăzi le stârnesc zâmbete tinerilor și lacrimi de emoție bătrânilor.

Cu zeci de ani în urmă, călușarii intrau, la sat, în curțile celor mai avuți și jucau, în timp ce la oraș ajungeau, de obicei, cu ajutorul boierilor.

„Îi luau boierii, le dădeau calești, le dădeau căruțe, trăsuri, ca să-i ducă la fii, la nepoți, la prieteni, la samsari, unde aveau ei problemele lor. Jucau pe la cârciumi, în târg. La târg oamenii merg cu bani, toată lumea are o monedă. Cum se întâmpla: în orice joc tradițional, mutul călușului face un cerc. În cercul ăla n-are voie să intre nimeni, chiar dacă e pauza călușului, nu ai voie să intri în cerc, numai în jurul lui se face și hora din bătătură. Și în centrul lui se aruncă bani. Așa erau în târguri, pentru că acolo se întâlneau diferite nații. Era convenabil și din punct de veder financiar, alții le mai dădeau și câte o țuică, le dădeau să mănânce...”, dezvăluie în continuare Nichita Dragomira.

„După cinci-șase ani, o prostie repetată devine obicei”

Că obiceiul s-a schimbat enorm este un lucru constatat de multă vreme încoace, iar o parte din vină este a celor care nu se preocupă să formeze formatori, spune coregraful. Deși este lăudabil, în sine, faptul că se formează cete și ansambluri de căluș în localități în care, poate, niciodată nu au existat, modul cum se face acest lucru tinde însă să fie o problemă, crede coregraful.

„Este o problemă în foarte multe domenii moderne: înainte să educi copiii, trebuie să educi educatorul. Noi nu vom avea niciodată un învățămân pus la punct, un învățământ cu caracter local, atâta timp cât nu vom avea profesori bine pregătiți. (...) Să știe să le spună ce înseamnă dansul, ce înseamnă spiritul dansului, ce înseamnă faptul că dansul vine din interior către exterior. Astăzi mulți copii învață numai să joace și să ia bani. Și nu e vina lor. Se poluează, de asemenea, folcorul, ducându-te în localități îndepărtate. Translația este acceptabilă dacă o faci cu căluș din vecini, dar dacă o faci cu căluș de la televizor, cu ce ai văzut, e dezastru, pentru că după cinci-șase ani, o prostie repetată devine obicei. La căluș, din păcate, elementele de substanță spirituală sunt deja pierdute. Nu se mai depune jurământ și a dispărut mutul călușului”, atrage atenția Dragomira.

Se va ajunge, în timp, ca nimeni să nu le mai poată spune copiilor ce însemna jurământul, ce însemna mutul călușului, crede coregraful. Pe de altă parte, și vremurile s-au schimbat, iar condițiile de admitere în ceată, de odinioară, nu mai au corespondent în realitate. Jurământul nu putea fi depus, în ceata de căluș, decât de tineri și bărbați care făcuseră armata. În vremea bunicilor și străbunicilor, disciplina în ceată era atât de strictă încât în perioada în care jucau călușul membrii cetei dormeau sub același acoperiș. „Jurământul era jurământ, disciplina era disciplină. Și vătaful era, într-adevăr, comandant de oști”, mai spune coregraful.

De la adaptarea lui pentru a răspunde vremurilor în care trăim, așa cum s-a întâmplat constant de-a lungul timpului, și până la a accepta în ceată și fete, fie pe considerentul că nu sunt suficient de mulți băieți, fie pentru că sunt talentate, își doresc, sau insistă primarul etc., sau a amesteca elementele din zone diferite, e însă cale lungă și e vorba de o limită care nu trebuia trecută, pentru a avea pretenția că „păzim” cu adevărat obiceiul, mai crede coregraful.

„Nu e rău deloc că se joacă și în comune unde n-a fost. Această evoluție spirituală nu are granițe, călușul nu este interzis să ia ființă într-o localitate în care n-a fost nicoodată. Acolo trebuie să fie specialistul, care să planteze ceea ce trebuie. Acolo e nevoie de un instructor priceput în zona respectivă. Dacă e în Argeș, aduci să se joace căluș de Argeș, dacă e în Olt, aduci căluș de Olt. Dacă e Valea Oltețului, faci căluș de pe Valea Oltețului (ca simbol reprezentativ este Osica), dacă ești pe Valea Iminogului, faci ceea ce se întâmplă la Schitu Greci, Bălănești, Vâlcele, și dacă ești pe platforma Valea Cotmenei, atunci Hârsești, Bârla sunt etaloane. S-au amestecat, aici e problema. Tot prin nepricepere. Mai sunt doar câteva localități „curate”, în rest s-a terminat”, a mai spus Dragomira.