Un meşter sibian construieşte un univers în miniatură. Creaţiile lui au ajuns din Europa până în America
0Creaţiile lui Simion Cojocaru, un meşter miniaturist din localitatea Ocna Sibiului, au ajuns în toată Europa, dar şi în Statele Unite ale Americii. Singurul regert al sibianului e că nu a învăţat pe nimeni meserie.
Staţiunea Ocna Sibiului este renumită printre iubitorii de turism balnear, pentru proprietăţile curative ale lacurilor sărate din localitate. Dacă la băi vin, în general, turişti din ţară, există în staţiune o clădire căreia i-au trecut pragul, de-a lungul timpului, foarte mulţi străini: atelierul mic în care meşterul Simion Cojocaru (80 de ani) realizează, în miniatură, obiecte splendide din gospodăriile tradiţionale româneşti.
Drumul care duce la casa lui moş Simion este neasfaltat şi se opreşte într-o poartă veche, de lemn. Dincolo de ea, într-un atelier mic, desprins parcă dintr-o poveste veche, mâinile pricepute scriu, zi de zi, cea mai frumoasă istorie despre tradiţie, migală şi pasiune. Simion Cojocaru nu-şi arată vârsta: de dimineaţa de la 7.00 şi, uneori, până seara la 10.00, lucrează în atelier şi, cel puţin o dată pe săptămână, parcurge cei 15 kilometri dintre Ocna Sibiului şi municipiul Sibiu cu bicicleta.
„Lucrez mult, de dimneaţa devreme până seara târziu, nu am program de opt ore. Când mă plictisesc mai tare şi cum stau acolo, simt că încep a înţepeni, fug la Sibiu, cu bicicleta, şi de două ori pe săptămână câteodată, pentru dezmorţire. Una e când mai umbli, mai faci una-alta, dar aici, când stai şi lucrezi la măruntaiele astea, înţepeneşti“, îşi începe zâmbind povestea meşterul, în timp ce pune pe masa de lucru un car, un război de ţesut, un plug, o maşină de tors, toate lucrate în miniatură.
MAI ÎNTÂI ROATA, APOI TOATĂ CĂRUŢA
Simion Cojocaru s-a apucat de miniaturi din pasiune şi din dorinţa de a-şi mai umple timpul, având, pe vremuri, un serviciu care nu-l solicita foarte tare. Aşa că, după orele de program, se oprea direct în atelierul din curtea casei, unde a deprins tehnica singur, în ani, cu drag de lucrurile mici şi cu foarte multă răbdare. În 1996 s-a pensionat şi, de atunci, se ocupă doar de miniaturi.
„M-am apucat şi am tot făcut, nu am văzut pe nimeni care să facă. Am lucrat la fabrica de cuţite ca şofer, până în 1970 am lucrat în aprovizionare şi după 1970 am trecut pe o automacara, am lucrat pe ea 20 de ani. Dacă am văzut că nu era de lucru totdeauna, am zis să nu stau degeaba, să mai meşteresc câte ceva, şi m-am apucat şi am făcut o roată, alta şi alta, după aia am făcut căruţa toată şi aşa a început. Cam prin 1970 m-am apucat de meşterit. Fac război de ţesut, roată de tors, car, căruţă, roabe, pe urmă am zis să fac şi un teasc, şi o maşină de semănat porumb, şi plug, şi uite aşa s-au adunat. Sunt numai obiecte ţărăneşti, am zis să nu se piardă cumva, să vadă şi tineretul care va veni după noi. Războiul îl fac cu ţesătură tricoloră, femeile de la ţară ţeseau aici tot felul de materiale, pentru haine, pentru diferite altele, că atunci era problemă cu banii şi nu erau fabrici să se facă atâtea haine, atunci se făceau toate în război de ţesut, cu lână, cu cânepă“, explică meşterul.
60 DE ORE DE MUNCĂ
Pentru minunăţiile care ies din mâinile lui, şi-a făcut şi instrumente speciale, tot de dimensiuni mici, iar o parte dintre scule le-a găsit în târgurile de vechituri. Lemnul trebuie să fie cât mai neted, fără noduri, şi cel mai mult lucrează cu briceagul. Carul şi războiul de ţesut, de exemplu, au 25 de centimetri lungime şi 12 înălţime, roata de tors, 12-13 centimetri înălţime. „Lucrez cu brişca, atât, mai mult din cuţit, le cioplesc, le şlefuiesc. La car lucrez 60 de ore şi la război tot aşa, o săptămână“, explică meşterul.
Chiar dacă munca e migăloasă şi de durată, nu doar că nu se plânge, dar nu şi-a pierdut nicio fărâmă din pasiunea de la început. Odată intrat pe uşa atelierului, timpul încremeneşte în vârful briceagului care alunecă peste bucăţile de lemn. „Aşa de bine mă simt, nemaipomenit de bine, mă relaxez. Când vine omul şi vede ce fac începe să zâmbească, înseamnă că îi place şi atunci eu mă bucur foarte mult. Mare satisfacţie am, foarte mult îmi place ce fac. Trebuie foarte multă răbdare şi ambiţie, eu când fac un obiect spun: «Musai să iasă aşa», nu să-mi bat joc de el, fără nervi, calm. Au mai încercat unii să stea aici să înveţe de la mine să facă şi după câteva zile i-au apucat nervii“, povesteşte, zâmbind.
PREŢUL MINIATURILOR
Simion Cojocaru spune că e mulţumit cu câştigul, câteva sute de lei în fiecare lună. Un car în miniatură costă 100 de lei, un război de ţesut, la fel. Celelalte obiecte, ceva mai mici, le vinde cu 50 de lei bucata. Dincolo de pasiune, bărbatul are însă şi o mare neîmplinire, aceea că nu a reuşit încă să găsească pe cineva care să vrea să deprindă de la el meşteşugul şi să-l ducă mai departe. Nici măcar băieţii lui, dar nici alţi tineri din sat nu au avut răbdarea necesară, spune meşterul. „Copiii nu au răbdare, am băieţi, dar nici nu vor să vadă, nu intră în atelier, Doamne fereşte“, încheie Simion Cojocaru.
„Au căutare, nu răzbesc să le fac“
Simion Cojocaru îşi vinde creaţiile la Galeriile de Artă Populară din cadrul Complexul Naţional Muzeal Astra din Sibiu, însă nu sunt deloc puţini clienţii care vin direct în atelierul mic din curtea casei. Are clienţi români, dar şi foarte mulţi străini, iar obiectele create de el au ajuns în Germania, Cehia, Spania, Italia, Franţa, Anglia şi chiar în Statele Unite ale Americii.
„Majoritatea în Germania s-au dus, mai ales când au plecat saşii. Francezii vin în fiecare an la mine acasă, prin martie, şi au mai venit şi alţii, foarte mulţi. Au venit din Germania şi din Anglia, îmi spuneau că merg la mare, stau două săptămâni, când vin înapoi să le pregătesc asta şi asta. Şi le-am făcut. La carul făcut de mine clienţii îi spun «căruţa minune». Când am făcut prima dată, a venit la mine unul din Germania şi m-a întrebat: «Domnule, dumneata faci căruţa minune?». Au căutare, nu răzbesc să le fac, la Muzeu se cere să aduc mai multe. Foarte multe fotografii s-au făcut în atelierul ăsta, mai ales francezii filmau şi făceau poze“, spune sibianul.
Vă mai recomandăm:
Monica Cucerzan şi soţul ei sunt doi sibieni care şi-au cucerit clienţii cu iaurturi şi brânzeturi făcute din lapte de capră şi cheag natural, fără niciun fel de conservanţi.
Lenuţa Podariu, o femeie în vârstă de 47 de ani dintr-un cătun uitat de lume din Sibiu, creşte singură nouă copii. Nu se plânge, însă, şi spune că nu şi-ar da copiii pentru nimic în lume.
Simon Lorand (52 de ani), din localitatea Reghin, judeţul Mureş, a pornit în urmă cu aproape 20 de ani o afacere cu blănuri de chinchilla, destinată exclusiv clientelei de lux.
Se încarcă comentariile...
