Cum s-a îndrăgostit lulea Emil Cioran la bătrâneţe: „Aţi devenit zeiţa unuia care nu crede în nimic“
0
La 70 de ani, filosoful avea să trăiască o iubire profundă cu o tânără doctorandă în filosofie care avea jumătate din vârsta lui.
Povestea a început în februarie 1981 când Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui.
“În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma. La momentul respectiv, Cioran trăia de decenii bune cu Simone Boue, “semi-însurat” cum avea să-i scrie lui Friedgard, mai târziu, într-o scrisoare, acesta rămânând de altfel alături de Simone până la sfârşitul vieţii.
Despre tânăra doctorandă în filosofie, Eleonora Cioran, cumnata scriitorului, avea să povestească într-un interviu pentru Adevărul: ”O femeie deosebită, am cunoscut-o, a fost aici, a venit în ţară şi a venit la Răşinari şi era chiar un colocviu şi s-a bucurat aşa de mult că ne-am cunoscut, am stat mult de vorbă. O femeie foarte inteligentă, prin corespondenţă s-au cunoscut dar pe urmă s-au îndrăgostit unul de altul. Friedgard Thoma era o femeie de o inteligenţă şi o cultură excepţionale, preda filosofia la o facultate din Germania. Un episod romantic. Era mult mai tânără, drăguţă, foarte drăguţă, şi caldă”, a spus Eleonora Cioran.
”Pentru mine sunteţi cea mai profundă realitate”
După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filozoful şi, parţial, corespondenţa pe care au purtat-o. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul ”Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran” şi publicat în 2005 la Editura EST – Samuel Tastet Editeur.
În volum, tânăra îşi aduce aminte de prima lor întâlnire, în faţa unui hotel din Paris. ”La intrarea hotelului, a sosit în zbor un bărbat fragil, cu un ciuf de păr cenuşiu şi ochi de aceeaşi culoare, parcă picat din lună, dar eu l-am reperat imediat. În ce mă priveşte m-am făcut foarte frumoasă: Mi-am pus o rochie neagră nu prea scurtă şi deasupra un pardesiu de culoare deschisă. Cioran, care nu părea impresionat de înfăţişarea mea, mi-a arătat imediat o casă vizavi de hotel, în care o prietenă de-a lui îşi luase cândva viaţa, incident pe care îl numea tragic”.
Prima întâlnire se încheie cu o cină pregătită chiar de Cioran în mansarda închiriată în care locuia, ”cât de mult am vorbit, nu-mi amintesc, cel puţin până la miezul nopţii. Cioran insistă să mă conducă acasă. În faţa hotelului, îmi sărută mâna dreaptă. Copleşită, îl îmbrăţişez şi îi ating obrajii cu ai mei”, notează Friedgard. Îşi petrec a doua zi din nou împreună iar seara filosoful o conduce până în faţa hotelului. ”Vorbim împreună ca doi vechi prieteni, foarte intim. Îmi amintesc de duioşia lui. Îmi sărută urechea dreaptă. Mă tulbură. În dimineaţa următoare sună telefonul foarte devreme în camera mea de hotel. Cioran! Bâiguie ceva foarte tandru, dar nu mai ştiu ce a spus. Nu mi-a rămas în amintire decât faptul că m-a sunat atât de devreme”, scrie Friedgard.
Urmează o relaţie de-o profunzime şi intensitate rare, iar Cioran devine dependent de femeia superbă, pe care o numea, într-uan din scrisorile lor, ”blestemul meu indispensabil”.
”În plimbările noastre pe străzi mă lua, când se ivea prilejul, de braţ sau de mână, aşa cum îmi imaginasem eu în glumă într-una din primele mele scrisori către el. Pe 21 iunie, am plecat după masă la Koln. O despărţire grea, zguduitoare, în Gara de Nord. Scăldată în lacrimi”, notează Friedgard. Câteva săptămâni mai târziu, ”Cioran mi-a spus la telefon tot ce poate fi mai frumos, din câte mi-a fost dat să aud. ”Pentru mine sunteţi cea mai profundă realitate”.
”Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic”
Legătura dintre cei doi este surprinsă însă cel mai bine de scrisorile pe care şi le trimiteau, parte dintre ele publicate de Friedgard după moartea filosofului. Iată câteva fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma, extrase din volumul amintit:
„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi...dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”.
„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele...”
„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi. (...) Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat”.
„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte...Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...”
„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”.
„Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.
„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”.
„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.
Vă mai recomandăm:
Aurelia Rusu (68 de ani), fostă profesoară de limba română, acum pensionată, a amenajat într-o veche casă săsească din localitatea Bazna un mini-muzeu splendid cu obiecte vechi săseşti, şi a publicat de asemenea o carte cu reţete tradiţionale ale saşilor.
Ultima nuntă în satul sibian Gherdeal a avut loc în 1987, iar ultimul copil s-a născut aici în 1988. Din comunitatea înfloritoare de altădată, care număra 300 de suflete de români şi de saşi, acum au mai rămas doar 12 locuitori, şi toţi trecuţi de 50 de ani. Amintirile lor au rămas închise în cutii cu fotografii alb-negru.
Germanul Christian Rummel (30 de ani) s-a mutat în România în 2010, după ce a ajuns pentru prima dată aici în 2007, în cadrul unui program pentru calfele călătoare. Cucerit de farmecul tradiţiilor locale, şi-a întemeiat o familie şi trăieşte în satul sibian Richiş, unde a repornit atelierul de dogărie.
Se încarcă comentariile...
