Video Muntele alb strălucește peste „orășelul-fantomă” al minerilor. Secretele uriașei cariere de marmură din Ruschița
0De aproape un secol și jumătate, marmura de la Ruschița este exploatată aproape neîntrerupt. Muntele de marmură „strălucește” la marginea uneia dintre cele mai sărace localități din România.
În ultimele trei decenii, cei mai mulți dintre cei aproape 5.000 de foști muncitori de la Ruschița au părăsit localitatea minieră din Caraș-Severin, cunoscută pentru minele de fier și de uraniu, dar și pentru marea carieră de marmură de la marginea ei.
Primii au plecat după 1991, când a fost oprită mina de uraniu de la Vârful Boului. Până la sfârșitul anilor ‘90 au fost închise toate secțiile complexului minier de unde erau extrase minereuri complexe și magnetită.
Acum, numeroase case și blocuri au rămas părăsite, iar unele clădiri degradate după ce au fost abandonate s-au ruinat. Șirul de blocuri degradate ridicate pe valea Ruschiței oferă călătorilor un peisaj dezolant.
Muntele alb de la Ruschița
La capătul șoselei care traversează satul, înainte de a se înfunda în munți, peisajul se schimbă complet.
Drumul continuă prin valea strâmtă, mărginită de versanți împăduriți, până la marea carieră de marmură de la Ruschița (video), o exploatare începută în jurul anului 1883, de Johann Biebel (1817 - 1900), un renumit inginer constructor din Banat, primul propietar al acesteia.
Treptele carierelor de marmură, cea veche și cea nouă, urcă până la aproape 1.000 de metri altitudine, peste rezervele estimate la aproape două milioane de metri cubi de minerale cu nuanțe deschise la culoare cele mai mari zăcăminte de piatră naturală aflate în exploatare din România.
Cariera se află în activitate, însă cu mai puțin personal decât la începuturile ei și în deceniile de comunism.
„Vreo 10 localnici mai lucrează la carieră. Alții au mici afaceri de pe urma marmurei de la Ruschița, căci marmură este din belșug. Dar, într-un astfel de loc este greu să mai găsești forță de muncă. Oamenii au plecat, iar blocurile și casele rămân părăsite”, spune un localnic.
Locul spectaculos din Munții Poiana Ruscă
În trecut, câteva sute de oameni munceau în carieră, iar de la poalele ei o cale ferată minieră cobora pe valea Ruschiței, prin satele Ruschița și Rusca Montană, până la Voislova, localitatea aflată la 20 de kilometri, traversată de calea ferată Hațeg - Caransebeș.
„La Rușchița, doamna și domnul Biebel (n.r. Janos, fiul lui Johann Biebel), proprietarul carierelor de marmoră de la Ruschța ne ies în cale și cu amabilitatea lor cunoscută, ne poftesc la o cină caldă, ce ne pregătiseră. Petrecem un ceas în acest mic colț de rai, unde n-ai de văzut, decât două rânduri de case, cu grădini și dealuri, apoi zidurile fabricei de fier și minele (băile) de marmoră. E minunat să vezi, cum se taie piatra de marmoră, în bucăți mari, care abia încape una într-un vagon. Acelea apoi se taie cu niște ferestrăie, ca lemnul, se fac bucăți mai groase (pentru cruci, stâlpi) ori mai subțiri ca scândura (pentru mese, table)”, scria Nicolae Brînzeu, în 1927.
Din anii ‘50, lucrările în carieră au fost intensificate, iar marmura a fost folosită în construcțiile unora dintre clădirile emblematice din România comunistă, cum sunt Casa Scânteii și Casa Poporului și din Europa, ca Palatul Băncilor din Viena, Parlamentul din Budapesta sau la renovarea Domului din Milano.
Carierele (veche - Gropan și nouă - Dealul lui Ionel) s-au extins pe mai mult de 40 de hectare, iar de aici sunt tăiate blocuri uriaşe de marmură de diferite nuanţe, cenușie, albă și roz, a căror calitate le face comparabile cu a marmurei de Carrara.
Bogățiile din Munții Poiana Ruscă
Munții Poiana Ruscă, puntea de legătură în lanțul Carpatic între Carpații Meridionali și Apuseni, se întind pe teritoriul județelor Hunedoara, Caraș-Severin și Timiș și sunt acoperiți de întinderi vaste de pădure.
Relieful accidentat, clima capricioasă și terenurile mai puțin potrivite agriculturii au făcut de-a lungul timpului ca așezările din acest masiv să se dezvolte în condiții dificile.
Pădurile și marile bogății ale subsolului au fost exploatate aici din cele mai vechi timpuri, iar de peste două secole ținuturile de munte au fost faimoase pentru resursele lor. La începutul secolului al XIX-lea, Munții Poiana Ruscă erau împânziți de localități miniere cochete, unde trăiau alături de băștinași numeroși „coloniști” aduși din mai multe zone ale Imperiului habsburgic.
„Acum o sută de ani, austriecii au umplut văile Ruscăi și ale Hunedoarei cu fabrici; numai topitoare de fier se găseau în vre-o opt locuri: la Nădrag, Gladna, Luncani, Ruschița, Rusca, Ferdinand, Hunedoara și Găvoșdia iar la Ghelar baie de piatră cu fier. Azi abia fabricile de la Nădrag, Rusca, Ferdinand, Hunedoara și Găvoșdia mai lucrează; în celelalte sunt numai zidurile părăsite. Drumurile de fier au ușurat mult aducerea acestor mărfuri lucrează pe la păduri, unde se poate”, relata preotul și publicistul Nicolae Brînzeu, în 1927.
Minele metalice din Munții Poiana Ruscă și numeroasele fabrici din jurul lor, unele înființate în secolul al XIX-lea, au fost închise până în anii 2000.
„La revoluție erau vreo 4.800 de muncitori la complexul minier. Oamenii au început să plece când s-au închis minele. E greu să vă imaginați forfota care era pe aceste străzi pustii, în trecut și cât de aglomerate erau blocurile în care locuiau familiile de muncitori din minele de plumb și fier, de uraniu și thoriu, cele destinate nefamiliștilor și cele pentru lucrătorii de la marmură. Acum, blocurile stau să se prăbușească, iar locatarii lor pot fi numărați pe degete”, relata Gigi, un fost miner din Ruschița.
Se încarcă comentariile...
