Patriarhul Daniel a canonizat patru sfinţi sihastri la Râmnicu Vâlcea

Reprezentanţi a trei Biserici Ortodoxe au fost prezenţi la eveniment FOTO: basilica.ro

Patriarhul Daniel a fost prezent miercuri, 28 septembrie, la Râmnicu Vâlcea, pentru a oficia slujba de sfinţire a Mănăstirii Antim din Râmnicu-Vâlcea, fostul Schit Troianu. Tot cu acest prilej a avut loc proclamarea oficială a canonizării Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Stânişoara şi a Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Turnu.

Miercuri dimineaţă, Biserica Mănăstirii Antim din oraşul Râmnicu-Vâlcea a fost sfinţită de Patriarhul României, Patriarhul Antiohiei, Mitropolitul Ioan de Rustavi (reprezentantul Patriarhiei Georgiei) şi alţi ierarhi ai celor trei Biserici. Evenimentul a făcut parte din seria manifestările ce au loc cu prilejul Anului comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti.

Toţi cei patru sfinţi canonizaţi oficial miercuri 28 septembrie au fost în timpul vieţii sihastri cu mare dragoste de Dumnezeu şi au numeroase miracole atribuite.

La începutul secolului al XVII-lea, în munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au stabilit mulţi sihastri, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către Mircea cel Bătrân, cât şi după aceea. Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost patru monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, s­au retras dincolo de Olt. Este vorba de cei patru sfinţi canonizaţi oficial: Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi Cuvioşii Neofit şi Meletie

Cel mai cunoscut dintre cei patru sihaştri canonizaţi este Sfântul Neofit. După 30 de ani de sihăstrie, acesta şi-a dat sufletul în peştera în care trăia, neştiut de nimeni. Trupul său răposat a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, care era rânduit să ducă mâncare pustnicilor. El a luat trupul Sfântului şi l-a adus la mănăstire să-l îngroape. Dar noaptea fericitul Neofit i s-a arătat în vis şi l-a certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi în peşteră. Tot în această noapte Cuviosul s-a arătat şi stareţului, îndemnându-l să aşeze la locul său de nevoinţă sfântul său trup. A doua zi de dimineaţă, călugărul a luat cinstitul trup al Cuviosului şi, împreună cu un alt monah, le-a dus în peştera lui, în muntele Sălbaticul. Ajungând aici, unul dintre călugări, supărat de osteneala pe care o făcuse, a zis: „Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!”.

Pentru aceste vorbe lipsite de evlavie a fost însă pedepsit îndată, întorcându-i-se capul spre spate. Atunci, cu vaiete mari a coborât la mănăstire, mărturisindu-şi păcatul. Părinţii, împreună cu stareţul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să ierte pe cel păcătos şi acesta s-a vindecat îndată. În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni şi tămăduitor. Vestea aceasta s-a răspândit curând, mai ales în satele de prin apropiere, încât mulţi credincioşi îşi îndreptau paşii spre peştera lui unde se închinau şi primeau mângâiere sufletească şi vindecare de boli. Moaştele Sfântului Neofit se păstrează astăzi în biserica Mănăstirii Stânişoara, unde mulţi credincioşi primesc ajutor, fiind izbăviţi de patimi sufleteşti, de necazuri şi de boli, iar peştera unde a stat Cuviosul Neofit este şi astăzi loc de pelerinaj.

Un izvor a apărut în mod miraculos lângă peştera Sfântului Meletie

Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea. Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca vieţuitor din fragedă vârstă. Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, stareţul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinţii sihaştrii şi să se stabilească dincolo de Olt. Cuviosul şi-a săpat o peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia şi pustnicul Neofit. Şi, după cum ne-au precizat reprezentanţii Arhiepiscopiei Râmnicului, „Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă şi s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele. Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri şi lupte împotriva duhurilor necurate. Şase zile se nevoia în chilia pe care şi-o săpase în peşteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie. Zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult şi, în acelaşi timp, să se roage şi mai mult. La bătrâneţe, însă, nemaiputând coborî din peşteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu şi prin grija Maicii Domnului a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peşterii sale, care curge şi astăzi, fiind numit: „izvorul lui Meletie”.

Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor şi al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfinţenia sa. După îndelungate nevoinţe, ajungând la adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. O parte din cinstitele sale moaşte, care au odihnit vreme îndelungată în peşteră, au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera este loc de închinare până astăzi.”