Părintele Teofil Bădoiu, monahul pentru care ciobanii din Corbi au făcut o revoluţie ca să nu fie închis de Securitate

Părintele Teofil Bădoiu a avut mult de suferit din cauza credinţei sale FOTO:corbiidepiatra.wordpress.com

Părintele Teofil Bădoiu a fost anchetat şi bătut de securişti în anii comunismului din cauza fervorii predicilor sale de la mănăstirea Slănic din Argeş. Timp de şapte ani, în urma unui decret din 1959, a fost izgonit de la schit. În perioada pribegiei a lucrat inclusiv ca paznic la o mănăstire.

Părintele Teofil Bădoiu s-a născut pe 11 septembrie 1925, în satul Vlădeşti din judeţul Argeş. Fire sensibilă, s-a apropiat mai mult de mama sa, pe care a iubit-o enorm. Nu vor sta prea mult împreună. La doar 42 de ani, după ce dăduse naştere la patru copii, ea va pleca la ceruri. Această dispariţie avea să îi încerce lui Titu (numele de botez al părintelui) sufletul şi credinţa. În lipsa mamei, cei patru copii s-au împrăştiat, căutând fiecare un rost prin lume.

Tatăl, chinuit de patima beţiei, nu a fost în stare să le ofere nimic. Aşa a intrat părintele Teofil în adolescenţă. Ani mai târziu, părintele Teofil Bădoiu avea să spună că, din momentul în care a auzit de viaţa călugărească, în inimă i s-a aprins o dragoste greu de înţeles. „Simţeam că arde ceva în mine. Ca atunci când pe un foc plăpând arunci un braţ de lemne uscate. Din clipa aceea nu am mai avut linişte. Doream să plec să văd cum e călugăria”. Aşa şi-a început Titu Bădoiu viaţa monahală la mănăstirea Slănic. A intrat în mănăstire în 1944 şi în 1947 s-a călugărit.

”Lupta cu comuniştii era mai grea decât cea cu diavolii. Dracii fugeau de rugăciune, pe când comuniştii nu“

Harul părintelui Teofil şi fervoarea predicilor sale de la mănăstirea Slănic au atras foarte mulţi credincioşi, în special tineri, mulţi dintre ei dorind să treacă la monahism. Iar faptul că părintele Teofil era extrem de popular l-a făcut indezirabil pentru liderii comunişti. Iar în urma unui decret abuziv din 1959 a fost dat afară de la mănăstire şi obligat să aibă domiciliu forţat la Corbii de Piatră timp de cinci ani.

Comuniştilor nu le ajungea însă faptul că îl izgoniseră din mănăstire pe părintele Teofil. Doreau cu orice preţ să îl compromită, forţându-l să-şi lepede voturile monahale şi să se căsătorească. Nu se mulţumeau cu ameninţări, ci recurgeau deseori la bătăi sălbatice. „Când plecam de acolo, beat să fi fost, şi tot aş fi mers mai bine. Ajunsesem piele şi os. Atunci am înţeles că lupta cu comuniştii era mai grea decât cea cu diavolii. Dracii fugeau de rugăciune, pe când comuniştii nu”, îşi amintea părintele Teofil la câţiva ani după Revoluţie.

Prigoanei din afară i se adăuga lupta lăuntrică. Părintele fusese cu desăvârşire cufundat în calea sa monahală. O iubise cu nesaţ, robit de frumuseţea şi liniştea slujbelor de noapte, de prezenţa luminoasă a părintelui Vitimion, stareţul mănăstirii Slănic, de dragostea caldă a celorlalţi fraţi. Acum, izgonit înapoi în lume, lipsit de dogoarea duhovnicească în care se formase, trăia ca într-o închisoare. Se ruga fierbinte pentru ca Domnul să îi mijlocească întoarcerea, dar dorinţa nu i se împlinea. Cerul părea surd la rugăciunile sale necontenite. Nopţi nenumărate au trecut în priveghere şi suferinţă. Ore întregi în care plângea, cerând îndurare pentru păcatele sale. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă povestesc că durerea sa interioară era atât de intensă, încât leşina de multe ori în timpul rugăciunii. Îl găseau prăbuşit în faţa icoanelor, într-o baltă de lacrimi, topit de rugăciune şi plâns. Singura mângâiere erau întâlnirile sale tăinuite cu părintele Vitimion Neţoiu. Când nu mai putea răbda dorul după mănăstire, lua calea Slănicului. Mergea noaptea prin păduri, sub ameninţarea temniţei şi a morţii. Stareţul îl primea cu bucurie, îl spovedea şi îl împărtăşea, slobozindu-l apoi întărit.

Un sat întreg a apărat un călugăr în comunism

La un moment dat, răbdarea securiştilor a ajuns la sfârşit. Sătenii din Corbi făcuseră zid în jurul părintelui iubindu-l nespus, pentru credinţa şi bunătatea lui. Comuniştii l-au arestat, ameninţându-l că dacă nu se leapădă de călugărie va putrezi pe veci între zidurile celulei. Iată ce spunea părintele Teofil legat de acea perioadă cruntă: „Părea că nu mai am scăpare... Răcneau mereu la mine: „Banditule, de ce nu te însori?”. Atunci i-am spus şi eu ofiţerului: „Dacă dumneata ai fi ameninţat cu moartea, ai fi dispus să-ţi calci jurământul depus ca militar?”. Mi-a răspuns că nu. Atunci i-am spus că jurământul meu ca şi călugăr e mai important decât cel depus de el ca militar şi că nu mi-l voi încălca nici mort! Mai repede mă gândeam la moarte. Şi la puşcărie. Pentru mine era totuna. Temniţele comuniste erau tot un fel de mormânt”.

Soarta părintelui părea pecetluită. Dar Dumnezeu avea cu el alt plan. Vestea arestării sale a făcut înconjurul satului şi aprigii ciobani din Corbi s-au răsculat, repede şi fără veste. Au luat cu asalt Miliţia, iar anchetatorii s-au speriat. Au chemat armata de la Piteşti, dar pe părintele Teofil au fost nevoiţi să îl lase să plece. Revoluţia de la Corbi a fost semnul dumnezeiesc al rugăciunilor ascultate. O revoltă nebunească şi neaşteptată, unică în felul ei. Un sat care apăra un călugăr în plin comunism. La scurtă vreme după răscoala din Corbi, părintele Teofil avea să se aciueze din nou într-o mănăstire. Dar nu ca monah, ci ca paznic, la obştea de maici de la ctitoria vâlceană a lui Preda Brâncoveanu şi a domnitorului Matei Basarab, Mănăstirea „Dintr-un lemn”. Deşi era cleric, a vieţuit smerit, ca un simplu muncitor care le ajuta pe maici prin gospodărie.

După şapte ani de pribegie, Teofil Bădoiu, monahul care înflăcărase sufletele ciobanilor din Corbi cu rugăciunile sale, s-a întors acasă, la schitul Slănic. În 1978 a fost numit stareţul mănăstirii Slănic. Sute de tineri veneau constant la slujbele sale, iar mulţi dintre ei au trecut apoi la monahism. Părintele Teofil a fost stareţul mănăstirii Slănic timp de 32 de ani.

Părintele Teofil a murit pe 17 iulie 2010, şi a fost înmormântat chiar de praznicul Sfântului Prooroc Ilie.

Meritele părintelui Teofil au fost recunoscute şi de Patriarhul Daniel, care a transmis un mesaj special în ziua în care acesta s-a stins din viaţă: ”Evlavia şi vrednicia arhimandritului Teofil Bădoiu au făcut ca în timpul stăreţiei sale mănăstirea Slănic să devină un adevărat “Tabor al Argeşului” şi să fie înveşmântată în chip luminos atât prin lucrări de zidire duhovnicească a ucenicilor săi deveniţi monahi râvnitori, cât şi prin construirea unei biserici de piatră care se împodobeşte acum cu o frumoasă pictură, şi a două paraclise cu hramurile Schimbarea la Faţă a Domnului şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.”

La înmormântarea părintelui Teofil au fost prezenţi, ca dovadă a iubirii ce i-o purtau, peste 2.000 de oameni, în frunte cu ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi ÎPS Calinic, arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului.