Cel mai longeviv veteran de război din România. „Nu am omorât pe nimeni pe front. Calul m-a salvat din război“ FOTO
0
În Vâlcea trăieşte, probabil, cel mai în vârstă veteran de război din România – are 109 ani. Locotenentul în retragere Ilie T. Ciocan locuieşte în satul vâlcean Bratia din Vale din comuna Galicea - care se laudă cu longevitatea localnicilor săi, dintre care mulţi ajung „să bată“ suta de ani.
Astăzi, veteranul de război Ilie Ciocan nu se mai poate deplasa, nu a mai coborât singur din pat de cinci-şase ani, după cum mărturisesc nepoţii care au grijă de dumnealui. Nu mai vede bine, abia mai distinge umbre, dar a citit Biblia şi ziarele fără să aibă nevoie de ochelari până la vârsta de 103 ani. Şi-a pierdut auzul şi vederea în trei ani, motiv pentru care vorbeşte strictul necesar, dar uneori şi pentru apropiaţi este greu să-l înţeleagă. Prin urmare, un dialog pe teme despre viaţă ar reprezenta mai degrabă o misiune imposibilă şi l-ar şi surescita destul de mult, mai ales că are perioade când este recalcitrant şi îşi pierde memoria.
GALERIE FOTO CU CEL MAI VÂRSTNIC VETERAN DE RĂZBOI DIN ROMÂNIA - ILIE CIOCAN - VÂLCEA
Ilie Ciocan trăieşte acum doar din amintiri, graţie îngrijirii exemplare pe care i-o acordă nepoţii din partea fiului cel mare. Cu ajutorul lor, al autorităţilor locale şi al fostului ofiţer de informare şi relaţii publice al Centrului de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN „Panait Donici“ din Râmnicu Vâlcea, astăzi proaspăt pensionar locotenent-colonel în rezervă Florentin Duman, am reuşit să-i creionăm un portret cât mai aproape de realitate despre povestea sa incredibilă de viaţă şi experienţele trăite pe front, în cel de-Al Doilea Război Mondial.
Cel mai vârstnic veteran de război din România - Ilie Ciocan - alături de soţia sa, în tinereţe Foto Arhiva personală
Până la 7 ani nu a avut cu ce să se îmbrace
Ilie Ciocan s-a născut la 28 mai 1913 în Galicea, Vâlcea. A avut parte de o viaţă dură, după ce a rămas orfan mai întâi de tată, pe la vârsta de 6 ani, şi apoi de mamă, la 12 ani. „Nu ştiu să vă spun sigur câţi fraţi au fost, patru sau şase, dar îmi aduc aminte că ne povestea uneori cât de greu a dus-o în copilărie“, a mărturisit în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ Maria Ciocan, fiica celui mai mare dintre copiii lui Ilie Ciocan. Acesta s-a stins din viaţă în urmă cu doi ani şi a lăsat cu limbă de moarte ca urmaşii săi să aibă grijă de bunic, după ce la rândul său şi-a făcut din acest lucru o datorie sfântă.
Deseori, Ilie Ciocan a povestit că până la vârsta de 7 ani nici măcar nu avea cu ce să se îmbrace, aşa că a fost nevoit să înceapă să muncească de mic, ca să supravieţuiască. A lucrat ca văcar în sat, după cum avea să-şi amintească la bătrâneţe: „Am muncit la unul, la altul, la vaci, pentru o bucată de pâine. Până la 14 ani am tot slujit la vaci“, a povestit acesta într-una dintre discuţiile cu reprezentanţii Centrului Militar şi ai Garnizoanei Vâlcea.
În lipsa unor rude sau a oricărui alt sprijin, fratele cel mare a fost cel care i-a crescut pe ceilalţi mai mici. Acesta a murit prin anii ’70, Ilie Ciocan fiind singurul supravieţuitor din familia sa. „Eu n-am cunoscut decât pe unul dintre ei. Îl chema Alion şi erau vecini de case. Dar a decedat până să facă 80 de ani. Acum, că m-aţi întrebat, îmi aduc aminte de el în copilărie, pentru că obişnuia să ne facă jucării, mie şi fratelui meu. La băieţi le făcea puşcă şi pistol de lemn şi nouă, fetelor, săbii din lemn din uluca de gard“, şi-a amintit nepoata Maria.
Cele cinci generaţii
A fost încorporat la 22 de ani şi a fost lăsat la vatră după mai bine de un an. Au urmat mai multe concentrări pentru instrucţie, înainte să plece pe front în 1941. Avea deja copii la vârsta aceea. „Fiind cel mai mic dintre fraţi, ca să scape de el, l-au forţat să se căsătorească devreme, la 19 ani. La 20 de ani îl avea deja pe tata, iar ceilalţi au apărut fiecare la interval de doi ani. Apoi a venit războiul...“, a povestit pentru „Weekend Adevărul” şi celălalt nepot, fratele Mariei, Cătălin Ciocan.
Femeia cu care s-a căsătorit veteranul era cu şapte ani mai mare şi avea o parcelă de pământ, povestesc urmaşii. Împreună au avut şase copii: trei fete şi trei băieţi, dintre care doar jumătate mai sunt în viaţă: două fete şi mezinul. „Tata, fiind cel mai mare dintre fraţi, a murit acum doi ani. Ştiu că un alt frate a murit pe la 30 şi ceva de ani şi o soră pe când nici nu avea 70 de ani. La fel şi soţia – bunica, s-a stins din viaţă în urmă cu 27 de ani“, a mai menţionat Maria Ciocan.
Cinci generaţii are familia Ciocan astăzi. Veteranul de război din Galicea, judeţul Vâlcea, se bucură de trei dintre cei şase copii ai săi, 15 dintre cei 16 nepoţi – unul a murit înecat la vârsta de 18 ani -, o mulţime de strănepoţi şi stră-strănepoţi: „Nici nu i-am mai calculat strănepoţii şi stră-strănepoţii. Le-am pierdut şirul. Dar chiar şi cei din urmă şi-au cunoscut stră-străbunicul. Mă refer la nepoţii mei, despre care m-a întrebat odată dacă sunt copiii mei! I-am explicat că nu. Doar că uneori îşi dă seama, alteori nu“, a menţionat Maria Ciocan amuzată de întrebarea bunicului său.
Calul, îngerul păzitor de pe front
Familia susţine că de-a lungul anilor, Ilie Ciocan a refuzat să le împărtăşească din ororile trăite în timpul războiului, în schimb a povestit despre ele când i-au venit în vizită reprezentanţi ai Armatei Române, întâlniri care s-au înteţit de când Statul Român a început să acorde mai mult respect eroilor acestei ţări.
Cel mai vârstnic veteran de război din România - Ilie Ciocan - alături de oficialităţi, în urmă cu 7 ani, pe când avea 102 ani Foto Florentin Duman
Potrivit propriilor relatări, a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial atât pe Frontul de Est, cât şi pe Frontul de Vest. „Am stat patru ani pe front, ca servant la tun, dar niciodată n-am omorât pe nimeni. Îmi amintesc cum am doborât un avion inamic trăgând toţi cu mitraliera. M-am gândit că dacă o fi să mor, mor oricum. Am fost la Odessa, la Cotul Donului, apoi în Ungaria şi am ajuns până în Cehoslovacia“, a menţionat bătrânul.
În toate discuţiile sale avea să pomenească nu despre camarazii de arme, ci despre fiinţa pe care a considerat-o îngerul său păzitor: „Am luptat pe cele două fronturi, dar gloanţele şi obuzele m-au ocolit... Calul m-a scăpat de la moarte de multe ori. Era credincios, de fiecare dată când plecam după muniţie necheza şi scutura din cap. Parcă făcea semnul crucii... de trei ori. Părea că se închină, că se roagă să nu se întâmple ceva rău cu noi. Se târa şi-n genunchi, ca să ieşim teferi din nămol, din lupte“, avea să istorisească bătrânul veteran pe vremea când încă mai reuşea să-şi împărtăşească amintirile de pe front.
Şi tot despre cel care i-a fost camarad în război avea să spună: „Când rămâneam fără muniţie, eu plecam la aprovizionare. Mergeam călare şi câte o zi jumătate, până la depozitul de muniţie... Nu-mi era frică de inamic... Calul m-a scăpat de fiecare dată“.
A scăpat din război fără vreo rană
Bătrânul a menţionat că a fost încorporat în 1935 la Regimentul 6 Artilerie Piteşti şi a fost lăsat la vatră în 1936, după care au urmat concentrările, iar apoi a fost chemat la oaste. „El a fost curier şi transmitea ordinele de la Baterie la câmpul de luptă. Se ducea cu calul sau pe jos. Unchiul meu, în schimb, mi-a povestit că a ajuns după Odessa, la vreo 100 de kilometri. Acolo a avut ceva probleme de sănătate, a răcit sau ceva de genul şi a stat în spital câteva luni bune. Apoi a continuat războiul şi a ajuns până aproape de Cotul Donului“, a mai povestit nepotul Cătălin.
Mai mulţi veterani de război au povestit de-a lungul timpului despre iernile infernale pe care le-au prins pe Frontul de Est, despre cât de nepregătiţi erau soldaţii români ca să lupte printre altele cu vicisitudinile naturii. Maria Ciocan îşi aminteşte: „Din ce am înţeles, a fost înrolat la Infanterie, căra mâncarea, alimentele, nu doar muniţia. Ştiu că era mai mult pe drumuri, cu căruţele, şi-l tot întrebam dacă avea şi puşcă le el: «Păi nu puteai fără ea, tată, o ţineam tot timpul lângă mine. Dar n-am tras vreodată înspre nici un om». Ţin minte că mă impresiona când povestea că bea apă din copita calului când nu găseau, din bălţi. Şi mai ştiu că pe el l-au lăsat la vatră pentru că avea mulţi copii“.
Fratele acesteia a completat: „A fost concentrat şi înainte şi după război, până prin 1948, în sensul că era la dispoziţia unităţii militare. I-a fost rechiziţionată căruţa, în efortul de război care s-a făcut ulterior pentru reconstrucţia ţării“.
Pe când avea 102 ani, veteranul de război avea să-şi amintească teroarea pe care o împrăştiau nemţii odată cu butoaiele de benzină pe care le aruncau pentru a da foc câmpurilor. „Când auzeam că vine bomba, ne mutam rapid în altă parte“, avea să mărturisească acesta.
SECRETELE LONGEVITĂŢII
Nu este clar de la cine a moştenit Ilie Ciocan gena longevităţii. „Dumnezeu m-a ţinut până la anii ăştia...“, obişnuieşte încă să mai spună bătrânul veteran. Maria Ciocan crede că regimul alimentar, mişcarea şi credinţa reprezintă secretele longevităţii bunicului său, viaţa echilibrată şi respectul faţă de semeni: „N-a fumat niciodată, iar de băut, doar la masă. Şi acum chiar îi mai dăm, din când în când, câte un ţoi de ţuică. La noi se face ţuică doar din prună şi din zarzără (n.r. – corcoduşă)“.
Laptele, aliment de bază
Bătrânul are un regim mai degrabă lacto-vegetarian: „Mănâncă lapte, îi place foarte mult laptele bătut. În fiecare sâmbătă mergem şi cumpărăm lapte de la cineva din satul vecin şi îl punem la prins. Bea şi lapte dulce. Mănâncă brânză proaspătă, brânză telemea, ou fiert, supe de toate felurile...“, ne-a detaliat Maria Ciocan.
Fratele său a recunoscut că regimul este cauzat şi de lipsa danturii: „A avut o dantură beton până la 100 de ani, când a pierdut-o dintr-odată pe toată. Mai are doi canini care nu-l lasă să mănânce. Îi plac şi micii, că sunt tocătură, şi puii la rotisor, că sunt foarte fragezi. Fructele şi legumele, doar ce e zemos: pepene, struguri, perele doar dacă sunt foarte coapte, roşii. Mănâncă un ou la zi. Îi plac şi dulciurile: cozonac, prăjituri, chec, orice – moale să fie“.
Pe bicicletă până la 90 de ani
La sănătatea şi longevitatea lui Ilie Ciocan a contribuit şi mişcarea, fiindcă a mers pe bicicletă până la 80-90 de ani. În plus, când muncea, pleca la serviciu la 3:00 dimineaţa, ca să ajungă la 15-20 de kilometri depărtare, unde avea jobul. „Şi după ce a ieşit la pensie a lucrat, la CAP, până în 1987, avea grijă de atelaje agricole. Era obişnuit să plece, nu putea să stea într-un loc“.
A fost, în general, o persoană cumpătată, afirmă ambii nepoţi. Îşi amintesc şi că au existat zile când acesta nu mânca, după cum era obişnuit pe front, cu un regim mai auster sau post negru cum i se spune în popor. „După ce a venit din război, a lucrat la Drumuri şi Poduri şi dacă găsea pe unde să mănânce, mânca, dacă nu... Pe vremuri abia era câte un magazin în sat sau în comună. Cât a fost picher, a lucrat o perioadă şi în zona montană a Vâlcii, Malaia-Voineasa“, a mai menţionat Cătălin Ciocan.
Praful poluării
Sora şi-a amintit: „Ştiu că povestea şi tata că după război, când a fost foametea cea mare, le dădea ciorbă de lucernă. Şi chiar râdeam cu tata când îi spuneam cât de scump este praful de lucernă la Plafar şi că mai degrabă se tratau cu naturiste, nu făceau greva foamei. Cum acum se întâmplă la noi cu soia“.
Pe vremuri, Galicea, ca mai toate zonele dimprejur, a fost afectată de poluarea intensă provenită de la Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea, care se află peste Olt de localitate, la 11 kilometri în linie dreaptă: „Nu erau atâtea chimicale pe vremuri, mâncarea era mai curată. Deşi, pe timpuri, tăiai clorul cu cuţitul, aşa era de gros, ca un fum, când dădeau drumul la furnalele combinatului. Mirosea de îţi venea să mori. Îmi amintesc că prin ’84, când au spălat vagoanele de mercur sau de ce or mai fi spălat, şi au dat drumul pe Olt, plutea peştele pe râu cu burta în sus. Au şi murit oameni atunci. Când ploua, se aşternea un praf alb pe plante. E drept însă că pe atunci bunicul era deja la pensie, dar mergea să muncească în localităţile învecinate, pe la pădure“, îşi aminteşte nepotul care-l îngrijeşte.
„Credinţa l-a salvat, nu s-a stresat“
Credinţa, dar şi lipsa factorilor de stres, precum radioul sau televizorul, ori faptul că s-a cultivat toată viaţa, au contribuit din plin la liniştea sa sufletească şi la menţinerea sănătăţii mintale: „A citit Biblia fără ochelari până la 103 ani. A fost abonat la toate ziarele mari: «Scânteia», pe timpuri, «Adevărul», «Libertatea». Toată viaţa a citit. Când mai vede câte un ziar spune dezamăgit: «Deh, tată, nu mai văd». Acum mai mulţi ani a cumpărat Biblia, Evanghelia şi mai multe cărţi de rugăciune, de vreo 20 de milioane, pe care le-a dăruit bisericii. În faţa lăcaşului de cult a construit o troiţă. Este extrem de credincios. Credinţa l-a ţinut în viaţă“, a concluzionat nepoata Maria. Aceasta ne-a mai mărturisit că bunicul Ilie se închină de fiecare dată după ce mănâncă. „De multe ori îl găsesc bombănind, când în realitate el se roagă tot timpul“.
Cel mai vârstnic veteran de război din România - Ilie Ciocan - alături de nepoata sa, Maria Foto Arhiva personală
Îşi recunoaşte apropiaţii prin pipăit
A avut radio până la moartea unuia dintre fraţi, după care a renunţat la el, iar televizor, o foarte scurtă perioadă de timp – de când e la pat, s-a plâns că oricum nu vede şi mai mult îl deranjează lumina de la ecran. „Când nu a mai putut să vadă, m-a bătut la cap să-l duc să-i pun ochelari. Nu mă gândeam decât cum o să le spun medicilor că are 103 ani şi vrea ochelari şi că va râde lumea de mine. Pentru că, din păcate, mentalitatea românească este total greşită faţă de cea din Occident, unde este un lucru cât se poate de normal să ai aşteptări indiferent de vârstă“, a spus cu tristeţe Maria Ciocan. În schimb, pentru că nu mai vede sau mai bine spus „vede doar umbre“, îi recunoaşte pe cei apropiaţi prin pipăit: „Nu mai recunoaşte oamenii, dar pe noi, cei apropiaţi, ne recunoaşte prin pipăitul hainelor şi al feţei. Îşi dă seama cine îl îngrijeşte şi tot aşa îşi recunoaşte şi copiii“, a mai povestit Maria Ciocan.
Glumele pe seama vârstei înaintate sunt la ordinea zilei în sat. Toată lumea se minunează de longevitatea veteranului de război din Galicea. „Eu le-am şi spus: dacă trăieşte tataia până la 110 ani, eu sigur trăiesc până la 150 de ani. Odată, în urma unei astfel de discuţii, cineva m-a trezit la realitate când m-a întrebat: «Vrei să-ţi vezi copiii cum mor?». A fost ca o palmă. Şi am zis să nu mai fac astfel de glume“, a recunoscut Maria Ciocan.
Trei operaţii într-o singură zi
Dacă din război a scăpat întreg, fără nicio zgârietură, doar cu nişte probleme la plămâni, întors acasă, de-a lungul anilor, şi-a rupt mâinile şi picioarele de mai multe ori, povesteşte familia. De cele mai multe ori s-a accidentat la lemne, în pădure. Ultima dată şi-a rupt piciorul pe la 93 de ani. A alunecat pe zăpadă şi a căzut în curte. A stat vreo jumătate de oră în frig până să fie găsit, a recunoscut nepotul său.
A avut fractură de col femural, pentru care s-a ales cu o tijă. „Nici n-au vrut să-i pună piciorul în ghips, că risca să-i putrezească piciorul, ne-au spus medicii“, a menţionat nepotul. Sora l-a completat: „Când l-au operat, medicii ne-au spus să-l luăm acasă, că nu garantează nici reuşita, nici că va supravieţui. S-au înşelat amarnic în ambele privinţe. S-a vindecat. I-a părut rău că nu a mai putut merge pe bicicletă la fel ca înainte. Aşa surd cum era, însă, a auzit totuşi ceva din discuţia cu medicul şi a spus: «Ce a zis? Să vă pregătiţi de ce e mai rău? La 150 de ani mă duc peste el!». Mereu ne amuzăm pe ideea că se va ţine de cuvânt“, a povestit nepoata Maria.
Pe la 70 de ani, Ilie Ciocan a fost supus într-o singură zi la trei intervenţii chirurgicale, susţine familia: prostată, apendicită şi hernie de disc. „A avut zile, că altcineva în locul lui nu ar fi rezistat“, sunt de părere apropiaţii. Acum nu mai aude şi nici nu mai vede: „Vorbeşte, doar că este hipoacuzic bilateral, deci nu mai aude şi nu vede decât umbre“. Fire retrasă, nu prea s-a băgat în seamă cu vecinii din sat. Şi nici politică nu a făcut. S-a plâns uneori că pensia îi este prea mică: „Abia acum, în ultima perioadă, i-au mai mărit-o. Înainte, indemnizaţia de veteran era mai mult simbolică“, a recunoscut nepotul lui Ilie Ciocan.
Vă mai recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
