Cum prevenim situaţiile conflictuale între părinţi şi copii
0
Nu puţine sunt circumstanţele în care părinţii sunt depăşiţi de situaţie şi nu ştiu cum să reacţioneze, ce atitudine să adopte atunci când copiii lor nu mai răspund aşteptărilor şi regulilor casei. În marea majoritate a cazurilor, tendinţa este ca vina să fie aruncată exclusiv asupra copilului, anturajului acestuia sau asupra profesorilor de la şcoală, părintele considerând că este scutit de orice datorie.
Conflictele se ivesc atunci când adultul devine conştient de faptul că, la vârsta copilăriei mici, dezechilibrul puterii dintre copil şi părinţi este important, ca atare cei mari îşi impun autoritatea şi ignoră esenţialul: copilul are nevoie mai întâi de toate de afecţiune şi de siguranţă, nu de o listă cu ceea ce trebuie să facă şi ce nu.
Nimeni nu poate “funcţiona” ca o maşinărie, iar plăcerea de a se juca într-o băltoacă nu trebuie anulată de regula care spune că “nu ai voie să-ţi murdăreşti hainele”. Copilul trebuie supravegheat, nu monitorizat pas cu pas. Rigoarea venită din partea părinţilor va da roade o perioadă, dar, pe măsură ce va creşte, iar dezechilibrul puterii se atenuează, copilul va contesta frecvent autoritatea părintelui şi va fi mult mai greu, dacă nu imposibil, de controlat.
Prin urmare, cei mai mulţi psihologi şi pedagogi spun că educaţia unui copil se bazează pe regula de aur din medicină: mai bine profilaxie decât tratament, respectiv mai bine să prevenim un conflict, decât să-l dezamorsăm.
“Mi-ar plăcea să faci asta” în loc de “Fă asta”
Atitudinea pozitivă în relaţia dintre un adult şi un copil este evidenţiată de mulţi dintre psihopedagogi în lucrările lor. Marlene şi Lee Canter, autorii unor studii care au avut ca temă disciplinarea elevilor şi managementul clasei, reliefează faptul că modalitatea de a acţiona şi a reacţiona a unui copil, comportamentul său în general, trebuie influenţat fără ameninţări şi strigăte venite din partea unui adult.
Atitudinea calmă, dar fermă şi clară deopotrivă stă la baza unei comunicări dintre un adult şi copilul său. Decât să-i cer unui copil pe un ton ridicat să nu mai facă ceva anume, indicat ar fi să-i spui cu o voce calmă: „mi-ar plăcea să faci cutare lucru”. Mesaje negative de genul: “oricum tu nu poţi să faci ...”, „nu eşti bun la...”, „mai degrabă ai face...” afectează stima de sine a copilului şi îl vor descuraja mai târziu să ia o decizie doar pentru că părinţii n-ar fi de acord sau, mai rău, va ajunge să acţioneze pe ascuns.
Gesturi mărunte care dau rezultate mari
Un amănunt la fel de important în comunicarea dintre un adult cu un copil, susţin Marlene şi Lee Canter, se referă la gesturile care însoţesc mesajul verbal. Atunci când vorbeşti unui copil este indicat să stabileşti un contact vizual, pentru ca el să ştie sigur că lui i te adresezi şi nu altcuiva.
Mai mult, pentru ca mesajul să fie asimilat drept ceva pozitiv, nu ca pe o pedeapsă sau corvoadă, utilizarea unor gesturi (mângâieri, uşoare atingeri pe mână etc) este de asemenea recomandată.
O atitudine ostilă în familie, cu părinţi puşi mereu pe ordine şi disciplină, va produce confuzie în mintea necoaptă a copilului care nu va mai şti cum să reacţioneze şi va imita şi el comportamentul acestora.
Fixează standarde înalte, dar ajută copilul să ajungă acolo
O greşeală frecventă în educaţia copilului se iveşte atunci când părintele îi cere pe un tot autoritar copilului să respecte anumite reguli pe care cel mic nu le înţelege. Trebuie să vă asiguraţi înainte că acesta a înţeles mesajul, că ştie ce are de făcut. De multe ori i se cere copilului să fie cuminte, fără ca părinţii să-i explice acestuia la ce se referă mai exact. Un copil de 4-5 ani nu are cum să cunoască noima cuvântul „disciplină” de exemplu.
Ajutaţi-l, aşadar, să ştie ce are de făcut pentru a nu se ajunge la un conflict. La fel trebuie să procedăm şi atunci când îi cerem să facă ordine în cameră în zece minute. În primul rând un copil de vârstă mică este posibil să nu aibă noţiunea timpului şi nu va şti cum să se organizeze. În plus, să ceri unui copil să-şi aranjeze jucăriile în dulap sau în cutii, este ca şi când i s-ar cere unui adult să zugrăvească în toată casa într-o singură zi. Faceţi curăţenie în cameră împreună cu el, ajutaţi-l şi sfătuiţi-l cum să procedeze.
Dacă tot îl pedepsiţi, nu uitaţi să-l şi lăudaţi
Un copil pedepsit frecvent va ajunge în acel punct încât va fi convins că nu este bun de nimic. Acesta este unul dintre motivele pentru care psihologii recomandă ca ferecvenţa pedepselor să fie mult mai mică decât cea a laudelor. Un simplu “bravo” poate face minuni, dar de regulă acesta nu este suficient.
Dacă i-aţi luat unui copil jucăria preferată timp de o săptămână drept pedeapsă, acel “bravo” nu va echilibra deloc balanţa. Pe scurt, la aşa pedeapsă, aşa recompensă. Un mic privilegiu, un bilet la film, la circ, sau o ieşire neaşteptată în parc sau într-un loc unde copilul se simte bine îl poate face pe acesta să înţeleagă că a avut un comportament aşteptat de părinţi, îi va creşte stima de sine şi va repeta isprava.
Se încarcă comentariile...
