Povestea tulburătoare a femeii adoptate care a înfiat la rândul ei un copil. La 17 ani a rămas a doua oară fără mamă
0
Învăţătoare şi scriitoare, Ana Carola Marin a publicat în acest an „Jurnalul unui copil adoptat. Gânduri pentru Elena”, un volum tulburător inspirat din propria sa experienţă de viaţă. Autoarea a trăit pe propria piele experienţa adopţiei, pentru că a fost înfiată, iar la rândul ei a adoptat un băieţel. Ideea cărţii s-a născut pe când Ana Carola Marin avea 17 ani, atunci când mama ei adoptivă, care şi ea fusese adoptată, s-a sinucis.
Ana Carola Marin are 29 de ani şi este căsătorită de aproape 5 ani. Este absolventă a două facultăţi din cadrul Universităţii din Piteşti: Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, precum şi Relaţii internaţionale şi studii europene. De la începutul acestui an şcolar s-a angajat în învăţământ, având postul de profesor învăţământ primar la o şcoală din comuna argeşeană Cepari.
În interviul acordat pentru Adevărul, Ana Carola Marin vorbeşte despre cartea sa şi despre experienţa sa de viaţă impresionantă.
A fost experienţa scrierii cărţii un fel de catharsis pentru dumneavoastră? Care a fost scânteia ce a declanşat procesul de scriere?
Fiind o persoană care se analizează foarte mult, mai ales din punct de vedere psihologic, multe lucruri pe care le-am scris în carte au fost deja “rezolvate”. Cartea “se cerea” a fi scrisă de foarte mult timp, mai exact de la moartea mamei mele. Aşadar, scânteia a fost una latentă, a trebuit doar să iasă la iveală curajul din mine. Într-adevăr, un factor declanşator, a fost şi dorinţa de a scoate o carte care să fie o alinare pentru persoanele care se află în aceeaşi postură ca a mea, acest sentiment venind odată cu interacţiunea pe care am avut-o cu alţi părinţi adoptatori sau cu alte familii care vor să adopte.
Cum este feedback-ul la cartea dumneavoastră? Care a fost cea mai specială reacţie?
Încă de când am scos-o piaţă, feedback-ul a fost unul foarte bun, de încurajare, fapt ce mă conduce la ideea că multe persoane se regăsesc într-o idee, propoziţie, sau chiar un capitol din carte. De altfel, mai toate persoanele care au citit-o, mi-au spus că, odată ce au început s-o citească, nu au mai putut s-o lase din mână, iar acest lucru nu a făcut altceva decât să mă încurajeze să merg înainte cu promovarea acesteia. Fiecare reacţie pe care am primit-o a avut ceva special, deoarece, cred eu, a fost spusă din inimă, însă cea care mi-a rămas întipărită în minte, a fost cea a mamei mele biologice. I-am citit-o la telefon, iar spre surprinderea mea, aceasta a înţeles faptul că aceste gânduri nu sunt făcute s-o judece.
Care au fost momentele în care tot ce ştiaţi despre dumneavoastră s-a schimbat radical?
Primul moment a fost acela când mama mea adoptivă a murit, iar întâmplările de după mi-au arătat că viaţa poate fi surprinzătoare, mai ales că totul s-a întâmplat atunci când aveam o vârstă destul de fragedă. Un alt moment a fost atunci când am devenit mamă. Deşi îmi doream foarte mult acest lucru, momentul în care mi-am strâns pentru întâia oară copilul în braţe a fost unul de o încărcătură emoţională pe care nu o pot descrie în cuvinte. Simţeam atât bucurie, însă, în acelaşi timp şi temerea că nu o să fiu mama pe care acest copil o merită.
Cât de greu a fost să vă ridicaţi şi să continuaţi după ce mama dumneavoastră adoptivă a decis să îşi curme zilele? Cine v-a fost alături?
Momentele de după moartea mamei mele au fost destul de grele, deoarece, pe lângă şocul propriu-zis pe care acest eveniment mi l-a produs, a trebuit să mă confrunt şi cu impresia generală cum că eu eram principala vinovată pentru moartea acesteia. Şi totul a fost cu atât mai greu din pricina faptului că totul s-a întâmplat atunci când aveam doar 17 ani. În acele clipe, atât de grele, mi-au fost alături bunica mea maternă, soţul meu, diriginta şi colegii mei de la liceu.
"Încă de la 7 ani bănuiam că am fost adoptată"
La 5 ani de la adopţie, aţi aflat că mama dumneavoastră adoptivă va avea o fiică naturală. Cât de mult v-a afectat acest lucru?
Cred că pentru orice copil venirea unui frate este un moment de nelinişte şi de posibile frământări, însă pentru un copil adoptat, acest moment este de o însemnătate puţin mai mare. Totuşi, la vârsta aceea, cred că totul a venit din subconştient, şi mai precis, din pricina traumei despărţirii de mama mea biologică, deşi acest lucru s-a întâmplat atunci când aveam doar nouă luni.
Abia la 12 ani aţi aflat adevărul, de la bunica dumneavoastră, despre adopţie. Cum aţi reacţionat?
Am reacţionat destul de bine, cred eu, deoarece eu bănuiam acest lucru încă de la vârsta de 7 ani, astfel că mărturisirea bunicii mele nu a făcut altceva decât să mă elibereze din îndoielile pe care le aveam, referitor la apartenenţa mea din cadrul acestei familii.
V-aţi cunoscut părinţii naturali?
Am cunoscut-o doar pe mama mea biologică, iar asta prin intermediul unei reţele de socializare. Asta s-a întâmplat acum doi ani. Deşi l-am căutat, pe tatăl meu biologic nu am reuşit să-l cunosc.
De ce sunt încă destule bigotisme şi prejudecăţi legat de adopţii?
Ştiţi vorba aceea, românul este expert în absolut orice, de la politică la sport, de la religie la parenting, ş.a.m.d. Referitor la acest subiect, din fericire, eu sunt înconjurată doar de oameni de calitate, astfel, eu nu am avut anumite probleme de care alţi părinţi adoptivi se mai plâng pe anumite grupuri.Noi, românii suntem empatici cu tema adopţiei, asta până când ar trebui s-o facem noi. Doar ştiţi că noi nu vrem să le creştem altora copiii, copii care mai târziu ne pot da în cap. Păcat! Până la urmă, ceea ce contează cel mai mult pentru un copil este educaţia pe care a primit-o de la părinţii săi şi apoi moştenirea genetică.
"După patru luni am primit atestatul de familie aptă să adopte"
Când v-aţi decis să adoptaţi un copil şi cum au fost procedurile de adopţie? Cât a durat cu totul procedura?
Ştiam faptul că voi adopta încă de la vârsta de 17 ani, doar că a trebuit să mai aşteptăm până când ne-am căsătorit şi ne-am stabilit din punct de vedere financiar.
Pentru a putea să adopţi, în 2015 a trebuit să ducem anumite documente personale, adeverinţe psihiatrice şi de venit, iar mai apoi, câteva caracterizări din partea prietenilor, a colegilor şi a şefilor ierarhici, şi nu în ultimul rând, să scriem o caracterizare a copilului pe care ni-l dorim. După ce am depus aceste acte la Biroul Adopţii, am primit o vizită din partea doamnelor, pentru a vedea condiţiile de care dispunem pentru creşterea unui copil. Au urmat apoi întrevederi la Direcţie pentru evaluările psihologice, atât împreună că şi cuplu, cât şi separat. Au fost invitaţi şi câţiva prieteni şi o parte din familie, pentru a le spune câteva cuvinte despre noi. Un alt pas a fost cursul la care am participat şi care a avut 3 întrevederi. Acolo am fost alături de alte familii care îşi doreau să adopte. Am discutat despre trauma copilului adoptat, despre mama biologică a acestuia etc. Ca ultim pas, ne-am făcut bugetul familiei şi a trebuit să alegem caracteristicile copilului pe care-l vrem După 4 luni am primit atestatul de familie aptă să adopte. De atunci am aşteptat telefonul prin care am fost înştiinţaţi că am intrat în potrivire cu cel mic. Am acceptat să mergem înainte cu adopţia şi au urmat mai multe vizite la domiciliul acestuia. A urmat încredinţarea în vederea adopţiei, iar apoi după 3 luni în care am primit vizite de la doamnele de la adopţie, am avut încuviinţarea adopţiei. De atunci, copilul este pe numele nostru.
În 2015 noi nu ştiam de el. Abia după ce am intrat în potrivire practică, în 2017, l-am cunoscut . Atunci când l-am cunoscut avea 2 ani şi 3 luni.
Actele le-am depus în aprilie 2015, iar copilul a ajuns acasă în februarie 2017. Privind în urmă, deşi aşteptarea a fost una lungă şi dureroasă din cauză că ne doream foarte mult un copil, odată ce ne-am strâns copilul în braţe, parcă a trecut totul şi nimic din momentele triste nu mai conta.
"Fără un minim de educaţie, nu putem vorbi despre metode contraceptive, stabilitate financiară şi responsabilizare"
Vă gândiţi în viitor şi la o ecranizare a cărţii dumneavoastră?
Da, m-am gândit la acest aspect. Să o fac pe cont propriu mi-ar fi practic imposibil, deoarece costurile unui film sunt destul de mari, însă, din câte ştiu eu, un film românesc pe tema adopţiei nu a mai fost produs, iar asta mă face să cred că s-ar putea să fie de bun augur producerea unuia. Tot ce-mi rămâne, e să sper că această carte va fi citită de persoana potrivită care va vrea s-o ecranizeze.
Foarte mulţi copii români sunt abandonaţi, lăsaţi prin spitale şi adăposturile statului. Cum ar trebui schimbată legislaţia pentru ca şi aceşti copii să aibă o a doua şansă?
Legea adopţiei a fost destul de des schimbată în ultima vreme, schimbări ce au dus la creşterea adopţiilor din cadrul copiilor greu adoptabili. Părerea mea este că se pune prea mult accent pe integrarea copilului în cadrul familiei biologice. Consider că atâta timp cât un copil a fost abandonat, acel copil nu este dorit, iar părinţii biologici ai acestuia ar trebui decazuţi imediat din drepturile părinteşti. Într-adevăr, mai sunt şi anumite excepţii, însă acestea sunt destul de rare.
De ce sunt atâtea mame în România care îşi abandonează copiii?
De la educaţie porneşte totul. Fără un minim de educaţie, nu putem vorbi despre metode contraceptive, stabilitate financiară şi responsabilizare.
Se încarcă comentariile...
