INTERVIU Simona Gherman, campioană olimpică la spadă: „Soţul meu a mers în fiecare cantonament pentru a avea grijă de fata noastră“
0
Simona Gherman recunoaşte că nu auzise de scrimă înainte de a începe să se ducă la antrenamente, fără ştirea părinţilor, cu o colegă de clasă. Cum a reuşit performanţe uimitoare într-o disciplină de care publicul a auzit doar în ultimii ani, ce presupune performanţa în scrimă şi cum poţi să ajungi campioană olimpică chiar dacă eşti mama unei fetiţe de 2 ani ne spune spadasina Simona Gherman în interviul pentru „Weekend Adevărul“.
De două ori campioană mondială pe echipe (2010 şi 2011) şi de şapte ori campioană europeană (2008, 2009, 2011, 2012, 2014, 2015 şi 2016 pe echipe), spadasina Simona Gherman (33 de ani) ne-a uimit la Jocurile Olimpice de vară din 2016, după ce a reuşit şi din postura de mămică să urce încă o dată pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, graţie performanţelor obţinute alături de colegele ei, Ana Maria Popescu (fostă Brânză), Simona Pop şi Loredana Dinu.
Succesul de la Rio a venit după eşecul de la Jocurile Olimpice de la Londra şi retragerea din activitate, iar reuşita i-o datorează, după cum mărturiseşte Simona, soţului său, fostul handbalist Dragoş Gherman, fără de care spune că n-ar fi reuşit să adauge în palmares şi titlul de campioană olimpică. Una peste alta, Rio de Janeiro i-a schimbat viaţa. În urmă cu un an şi trei luni, a mai dat naştere unei fetiţe, şi întreaga sa energie a fost canalizată către familie. Asta nu înseamnă că Simona a renunţat la sport.
„Weekend Adevărul“: Pentru început, vrem să ştim ce face Simona Gherman la doi ani de la marea performanţă de la JO 2016. Cu aurul olimpic de la Rio de Janeiro eşti o sportivă împlinită, iar ceea ce face această performanţă şi mai lăudabilă în cazul tău e faptul că ai realizat-o deşi aveai acasă un copil mic. Ai arătat deja o dată că rolul de mamă nu pune stop carierei sportive. Cu doi copii lucrurile stau altfel?
Simona Gherman:
În prezent, sunt prinsă doar cu familia, dar mai am şase luni şi voi intra iar în lumea sportului (râde). Nu pot să renunţ la ceea ce am făcut până acum...
Din ce postură?
Probabil că voi manageria din afară sportul. Voi rămâne la Clubul Steaua – pentru că sunt cadru militar – pe instruire sportivă. Deocamdată, nu ştiu ce secţii voi primi. Voi afla în momentul în care mă voi întoarce. Deci, cu sportul tot voi fi, numai că nu voi mai fi pe planşă!
Asta înseamnă că nu te vom mai vedea în concursuri? E o retragere definitivă?
Da, m-am retras definitiv. Dacă după eşecul de la Londra am spus că sigur voi reveni pe planşă, aşa am simţit atunci – că trebuie să continui –, la Rio am spus că, indiferent de rezultate, sigur n-o să mai revin, aşa că decizia e luată. Cred că este momentul să trec la o nouă etapă în viaţa mea profesională.
Uitându-te la cei doi ani care au trecut de la medalia olimpică, poţi spune că Rio 2016 ţi-a schimbat viaţa?
Cu siguranţă! A fost momentul în care am reuşit să câştigăm cea mai strălucitoare medalie şi momentul în care ne-am împlinit pe plan sportiv! Să cucereşti titlul olimpic este o mare performanţă pentru orice sportiv din lume. Pentru mine, momentul Rio are şi o altă însemnătate. După acest mare rezultat, am putut să mă alătur şi să mă dedic 100% familiei şi educării copiilor.
Ai simţit că lumea te priveşte altfel după această ultimă reuşită?
După Rio, am intrat într-o umbră, una autoimpusă, bineînţeles. Adică am putut să mă dedic mai mult familiei şi am devenit din nou mămică. Prietenii, oricum, după fiecare medalie sau eşec îmi erau aproape. Cu toţii au fost aproape şi după Rio. Dar, într-adevăr, copiii din sală erau mult mai entuziaşti când ne vedeau... Pentru că eu m-am retras însă, n-am avut prea mari tangenţe cu ceilalţi.
Performanţele tale şi ale colegelor Ana Maria Popescu, Simona Pop şi Loredana Dinu au impulsionat considerabil acest sport. Şcolile de scrimă s-au înmulţit, pentru că tot mai mulţi copii îşi doresc să vă calce pe urme. Cum crezi că va evolua interesul pentru acest sport?
Entuziasmul faţă de această disciplină a început înainte de Jocurile Olimpice de la Rio, odată cu rezultatele notabile atât ale echipei feminine de scrimă, cât şi ale colegilor noştri de la sabie! E adevărat că acest entuziasm se amplifică şi sunt din ce în ce mai multe cluburi de scrima şi, automat, mai mulţi copii care practică acest sport, ceea ce este foarte îmbucurător! Scrima este un sport special, care necesită multă muncă, pasiune şi o disciplină de fier.
La Piteşti, alături de "Spadasinii Argeşeni", cărora le-a arătat medaliile sale. foto FB ACS Spadasinii Argeşeni
Te-am văzut implicată activ în susţinerea cluburilor dedicate acestui sport. Ai avut ocazia să vezi de aproape cum se prefigurează noua generaţie de scrimeri. Arată promiţător?
Din păcate, în ultimul timp, nu am avut atât timp cât mi-aş fi dorit, ca să particip la competiţiile de scrimă, dar atunci când am asistat am fost plăcut impresionată să văd competiţii bine organizate şi sportivi entuziaşti care practică acest sport cu îndârjire şi plăcere.
„OK, DACĂ VREI NEAPĂRAT, VEI FACE SCRIMĂ!“
Care e vârsta ideală la care se poate începe practicarea acestui sport şi cum a fost în cazul tău?
Cred că vârsta ideală pentru a începe scrima este 7-8 ani. În cazul meu, lucrurile au stat un pic altfel, iar eu am început să practic acest sport ceva mai târziu, cam pe la 10 ani.
Cum ai ales tocmai acest sport. Ai avut pe cineva din familie care te-a îndreptat către el, cum adesea se întâmplă în cazul altor copii?
Sincer, nu-mi doream neapărat să practic acest sport. Nici măcar nu ştiam de el... Am vrut, de fapt, să mă duc la gimnastică şi părinţii mei, care n-au avut niciodată legătură cu sportul, cam pe la 9 ani, m-au dus la sala de gimnastică. Era deja o vârstă foarte mare pentru a începe acel sport. Nu m-au primit, mai ales că aveam şi tendinţa de a creşte în înălţime destul de mult pentru o gimnastă. Eram, aşadar, şi prea bătrână, şi prea înaltă (râde). I-au spus mamei că aş putea alege scrima. Mama, care nici nu ştia ce sport este acela, evident că nu m-a dat la scrimă, aşa că n-am mai făcut niciun sport până când vecina şi prietena mea mi-a spus că la şcoală au selecţionat-o pentru scrimă. Atunci i-am spus mamei că vreau să merg şi eu, dar n-a fost de acord. Pe vremea aceea, ca mai toţi copiii de vârsta mea ieşeam afară singură. Părinţii nu ştiau exact pe unde suntem, dar bănuiau că pe undeva, printre blocuri... Eu însă începusem deja să merg la antrenament cu prietena mea. În trei-patru zile, mama şi-a dat seama şi a spus: „Ok, dacă vrei neapărat, vei face scrimă!“. Şi aşa am început.
Soţul şi fetiţa au însoţit-o în cantonamente
Ai reuşit o carieră impresionantă şi sunt convinsă că te-ai bucurat pentru fiecare succes în parte, dar care dintre reuşitele pe care le-ai obţinut de-a lungul carierei tale este mai aproape de sufletul tău?
Fiecare medalie are povestea ei şi pentru fiecare medalie am muncit enorm să o câştig, niciuna nu a fost uşor de obţinut. Dragi îmi sunt mai multe. Când am câştigat Campionatul European de seniori la individual a fost o reuşită importantă pentru că obţineam medalia la individual... Eu, până în 2010, eram un om de echipă. Ştiau că la nivel de echipă se pot baza pe mine, dar la individual aveam un blocaj peste care nu puteam să trec, cu toate că erau aceleaşi adversare împotriva cărora trăgeam şi la echipe. Din 2010, uşor, uşor, am început să prind curaj şi la individual. În 2012 am câştigat Campionatul European. Ţin minte şi acum că am intrat în finală cu Anca Măroiu, a fost o finală românească, un lucru extrem de onorant pentru scoala de scrimă din ţara noastră... Acea medalie îmi este foarte dragă. Şi, desigur, medalia de aur de la Rio, pentru că am reuşit, cu ea, să-mi fac tot spectrul de medalii alături de colegele din echipă: campioane europene am fost, campioane mondiale am fost, olimpice nu reuşisem la Londra, dar am făcut-o la Rio.
Care au fost cele mai grele momente din cariera ta sportivă de până acum şi ce te-a impulsionat să mergi mai departe?
Fiecara meci pierdut atât la individual, cât şi la echipe, reprezintă un moment greu, dar pentru mine, cel mai greu moment al carierei a fost, de departe, înfrângerea împotriva Coreei la Jocurile Olimpice de la Londra. Bineînţeles că acea înfrângere m-a ambiţionat şi m-a făcut să îmi doresc să mă întorc la scrimă şi să câştig această medalie mult dorită.
Dincolo de antrenori, cine te-a ajutat cel mai mult pentru a-ţi atinge visul?
Soţul meu. Fără el ar fi fost destul de greu. Vă daţi seama, o aveam pe Teodora de trei luni când m-am întors pe planşă. Una dintre condiţiile în care am vrut să mă întorc la antrenamentele loctului a fost ca Teodora, în cantonamentele din ţară, să fie lângă mine. Soţul meu a mers în fiecare cantonament, pentru a avea grijă de fată. A fost întru totul alături de mine şi m-a susţinut. Nu cred că o să am vreodată destule cuvinte să-i mulţumesc, pentru că un mare merit în reuşita mea l-a avut el. Fără susţinerea lui n-aş fi avut cum să scot acestă medalie.
Cu soţul şi Teodora. FOTO FB Dragoş şi Simona
Cu doi părinţi sportivi, cu siguranţă şi copiii voştri vor face sport şi, tot cu siguranţă, unul de performanţă. V-aţi gândit către ce îi veţi orienta?
E adevărat că ne dorim ca şi copiii noştri să facă sport şi să îşi petreacă timpul liber mai mult afară decât în casă, în faţă calculatorului sau a tabletei. Dar cu siguranţă nu le vom impune un sport, ci îi vom lăsa să încerce cât mai multe şi dacă se vor hotărî să practice unul de performanţă, vom fi alături de ei şi îi vom susţine.
CV
A făcut parte din „Fetele Power Praf“
Numele:
Simona Gherman
Data şi locul naşterii:
12 aprilie 1985, Bucureşti
Starea civilă: căsătorită cu fostul handbalist Dragoş Gherman, au împreună două fetiţe: Teodora şi Alexandra
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti.
A fost cooptată în echipa naţională de seniori la 21 de ani.
A câştigat primul aur mondial pe echipe în 2010, la Paris, alături de Ana Brânză (Popescu), Loredana Iordăchioiu şi Iuliana Măceşeanu, o formulă denumită „Fetele Power Praf“, după desenele animate „Fetiţele Powerpuff“. Au urmat alte două titluri mondiale cu echipa în 2011 şi 2015.
A devenit campioana europeană la individual în 2012 la Lugano, în Elveţia.
În 2016, a câştigat medalia de aur pe echipe la Olimpiada de la Rio, Brazilia.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
