INTERVIU Petre Magdin: „Nu puteam admite să mă las tuns la zero. Aşa că m-au exmatriculat“
0
Unul dintre cei mai apreciaţi şi longevivi realizatori de emisiuni de televiziune din România, cântăreţ de rock, compozitor, muzician, orchestrator şi producător, Petre Magdin (73 de ani) este o personalitate proteică şi de o energie inepuizabilă. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, ne povesteşte cum s-a apropiat de rock’n roll, dar face şi o trecere rapidă prin istoria acestui stil muzical, în acelaşi timp.
În 2006, într-un top al personalităţilor TVR votat de telespectatori, ocazionat de aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea Televiziunii Române, Petre Magdin a câştigat detaşat. Nu întâmplător. Dacă e vorba de rock, cel mai important şi mai longeviv realizator de emisiuni de televiziune din România rămâne Petre Magdin. Probabil cel mai mare susţinător şi promotor al rock-ului românesc, Petre Magdin şi-a legat numele de istoria acestui stil muzical la noi, de trupele Dixie şi Modern Group (înfiinţate în 1964 şi respectiv 1965) şi de Orchestra Petre Magdin.
Dar asta nu e tot. A făcut aranjamente muzicale şi de orchestraţie pentru alţi muzicieni români, cum sunt Dida Drăgan, Mihai Constantinescu, Mihaela Oancea, Mihaela Runceanu şi Mirela Voiculescu. Pentru nostalgici: Petre Magdin a compus piesele „Zvon de lumină“, „Pleacă iar cocorii“ şi „Un fir de iarbă“ pentru Dida Drăgan şi piesa „Anilor“, cu care Mihaela Runceanu a câştigat premiul întâi la concursul „Tinereţa buzoiană“, prima recunoaştere publică a regretatei artiste. A început să lucreze în Televiziunea Română în 1973. A devenit cunoscut mai ales pentru emisiunile de televiziune special dedicate rock’n roll-ului, dintre care cea mai cunoscută a fost „Întâlnirea de la miezul nopţii“, realizată timp de zece ani, în care promova mai ales artiştii şi trupele româneşti. Dar Petre Magdin nu a încetat niciodată să sprijine rock-ul românesc, nici după ce TVR a decis să renunţe de emisiunea-hit „Întâlnirea de la miezul nopţii“. În octombrie 2016, a fost prezentatorul festivalului organizat la Berăria H în beneficiul victimelor din Colectiv, eveniment la care au concertat zeci de nume mari ale rock-ului românesc.
„Weekend Adevărul“: Aţi studiat muzica de la vârsta de 9 ani. Cine v-a „contaminat“ cu pasiunea pentru muzică?
Petre Magdin: M-a „contaminat“, cum văd că-ţi place să spui, chiar tatăl meu, care la vârsta de numai 19 ani, devenise şeful celei mai importante fanfare din Banat şi dirijorul celui mai lăudat cor de străjeri, amândouă, fala comunei Pesac, de pe lângă Timişoara. Repetiţiile fanfarei aveau loc la biserica baptistă. Acolo am învăţat şi eu să cânt la armoniu, acest frate secular al keyboardurilor de astăzi, şi la toate instrumentele de suflat cu muştiuc. Mai puţin la tubă, pentru că instrumentul ăsta nobil avea muştiucul cât jumătate din capul meu de copil răzgâiat. Când eram în clasa a patra, a venit o comisie de specialişti să vadă „minunea de la Pesac“ şi s-o ducă la Colegiul de Artă „Ion Vidu“, de pe malul Begăi. Dar mama s-a pus pe plâns şi abia după trei ani am ajuns la înalta şcoală care avea să-mi marcheze definitiv şi în mod indubitabil viaţa.
Ce fel de elev aţi fost?
Un elev incomod, dar pentru care muzica era totul, cum totul este şi astăzi, când stăm de vorbă despre cum era Magdinul cel mic. Studiam trompetă, pian, teorie şi solfegiu, multe, foarte multe ore pe zi în fiecare zi, iar dintr-a IX-a, profesoara Magdalena Ursu m-a recomandat soţului său, Nicolae Ursu, eminentul profesor şi totodată cel mai mare specialist în folclor bănăţean, ca să-mi predea armonie şi contrapunct. Asta era disciplina de specialitate cu care ar fi trebuit să mă întâlnesc abia la Universitatea Naţionala de Muzică, după mai mulţi ani. Ei bine, când mai aveam eu timp pentru matematică, fizică sau chimie, pe care, îmi cer iertare, dar şi azi le urăsc la fel de mult, pentru că a trebuit să le învăţ şi pe-astea şi le-am şi învăţat ca să nu se lase cu ameninţătoarele corigenţe!
Şi ce amintiri aveţi de la internat?
Închipuiţi-vă că într-a VI-a eram vreo paisprezece într-un dormitor. Şi, când ieşea şobolanul din gaură, unul dintre noi, cei mai mici, ăla care era de serviciu în seara cu pricina, introducea rapid în gaura şobolănească propriul chipiu, ciorap sau vreun crac de pijama rătăcită a nu ştiu cărui somnoros, iar cei mai mari începeau vânătoarea, până îl prindeau şi-l omorau, după care rozătorul era aruncat pe fereastră, în plină stradă. Şi venea o nouă zi cu multele ei ore de studiu şi visuri. Ne-au mutat repede de acolo, din clădirea ultracentrală a Primăriei Vechi. Tot într-a IX-a l-am cunoscut pe Mitică. El cânta la acordeon şi era elev la „Loga“ (n.r. – astăzi Colegiul Naţional „Constantin Diaconovici Loga“, din Timişoara). Suntem prieteni si astăzi. Lumea-l cunoaşte sub numele de Dumitru Moroşanu, ultimul director serios de divertisment din TVR. Un bărbat adevărat şi un profesionist adevărat. L-au mazilit. Lui îi datorez sprijinul constant şi necondiţionat pentru foarte populara şi cu atât mai incomoda emisiune magdinească „Întâlnirea de la miezul nopţii“, care a rezistat zece ani şi ar fi rezistat şi astăzi dacă România nu şi-ar arunca valorile peste bord, păstrându-şi gunoaiele la loc de cinste. Gunoaie păstrăm, gunoaie avem. Culmea culmilor este că ne mai şi mirăm de unde vine atâta miros pestilenţial şi ne mai şi întrebăm unde ne sunt trupele, unde ne sunt vedetele, unde ne este rockul? Bravos naţiune, întreabă-te!
Care a fost prima piesă rock pe care aţi ascultat-o?
Întrebarea pare simplă. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Să ne reamintim că în 1959 eram în plin comunism. Posturile străine de radio erau interzise, iar la şcoală şi la internat ascultam muzică la difuzor. Şi ce muzică, doamne, să-ţi iei câmpii! Tot ce era american sau pur şi simplu occidental era, prin definiţie, şi împotriva poporului. Şi totuşi, românul găseşte soluţii. La Clubul CFR se cânta jazz instrumental, care nu era interzis. Dar pe-acolo mai mişunau şi tot felul de pasionaţi. Mai toţi erau tineri şi închiriau sau vindeau la negru tot felul de discuri, pe care le ascultam acasă la câte un coleg extern, cu părinţi binevoitori. Acum pot să spun ceea ce atunci nu ştiam. America lui 1955 şi a lui Alan Freed l-a scos la lumină pe Chuck Berry, care avea să devină, în timp, poetul rockului. Apare şi primul hit r’n’r american, „Maybellene“, care se vinde într-un milion de exemplare. Imediat, apar „Roll Over Beethoven“, „Rock and Roll Music“ şi „Johnny B. Goode“. Iar pe 5 iulie 1955, „Rock Around The Clock“, piesa lui Bill Haley, ocupă locul întâi în US Top. Iată ce am ascultat eu şi cercul meu foarte restrâns de prieteni şi colegi de trupă, după patru ani de la apariţia lui Chuck Berry şi a capodoperelor sale.
„AM LUAT TROMPETA ŞI A ÎNCEPUT DEZMĂŢUL“
În clasa a XI-a aţi fost exmatriculat pentru că aţi cântat „muzică americană decadentă care incită tinerii la dezmăţ, incompatibilă cu viitorul om de tip nou“. Ce muzică aţi cântat de aţi produs o aşa supărare?
Prietena mea mă invitase la balul ei de absolvire. Acolo m-am întâlnit cu Pică Gheorghiu, fagotist şi toboşar excelent. Una peste alta, uite că renunţ rockereşte la modestie şi recunosc fără nicio disimulare că trupa elevului Dumitru Moroşanu era celebră în liceele timişorene, iar eu eram frontmanul ei. Aşa că, după ce colegii prietenei mele mi-au scandat de vreo două ori numele, am urcat pe scenă, am luat trompeta din mâinile trompetistului care cânta acolo cu orchestra lui, Pică a trecut la tobe şi a-nceput dezmăţul... Prietena mea era mândră şi fericită. Cei mai proaspeţi absolvenţi vedeau cum cei mai băţoşi profesori ai lor au dat, pur şi simplu, în dezmăţ, mai abitir decât foştii lor elevi. Cred că balul ăsta de la Liceul sârbesc s-a consumat sâmbătă spre duminică. Luni dimineaţa, la ora 8.00, mă aflam în cancelaria liceului meu, unde tovarăşul director Iţic Ştrul Teleagă, mă anunţa cu o imensă satisfacţie că ori mă tund zero, ori mă exmatriculează. Nu puteam admite nici în visurile mele cele mai negre să mă las tuns la zero. Ar fi fost prea mare umilinţa. Aşa că m-au exmatriculat, în ideea că aş putea rămâne cu situaţia neîncheiată la vreo patru materii şi poate chiar repetent. Dar n-a fost să fie pe placul directorului decât exmatricularea pe două săptămâni, pentru că m-am întors, am dat patru teze într-o zi şi am trecut într-a XII-a.
Care au fost trupele şi numele care v-au cimentat pasiunea pentru rock?
N-o să le înşir aici pe toate, pentru că v-aş consuma mult spaţiu. Dar cele pe care le numesc la provocarea întrebării sunt iubite şi venerate de întreaga lume civilizată. Ele sunt prinţii rock’n’roll-ului: Chuck Berry, Elvis Presley, Bill Haley, Jerry Lee Lewis şi Little Richard, pentru care s-au rupt primele zeci de mii de scaune şi s-au devastat marile săli de concerte ale mapamondului. Printre tinerii vandali de atunci s-au aflat şi marii conducători ai lumii de astăzi. Apoi vin lorzii Beatles, Cream, Creedence Clearwater Revival, Status Quo şi The Who, urmaţi de precursorii rockului metalic, cum ar fi Led Zeppelin, Deep Purple, Black Sabbath, cu al ei Ozzy Osbourne, şi Alice Cooper. Încheie parada metalişti grei: Judas Priest, Iron Maiden, Motorhead şi cea mai tare trupă dintre cele tari, Metallica. Ca artist şi om de televiziune, cred în perfecţiunea artei tocmai pentru că ea, perfecţiunea asta, nu va fi niciodată atinsă. Dacă, însă, ne place să credem aşa, pentru sufletul nostru, că totuşi perfecţiunea există, ei bine, atunci albumele „A Night At The Opera“ al trupei Queen, din 1975, şi „Painkiller“, al trupei Judas Priest, din 1990, reprezintă perfecţiunea pentru rockul tuturor timpurilor.
Aţi creat prima trupă românească de rock cu suflători, Modern Grup. Cum a fost acea experienţă şi ce impact a avut trupa?
Eram student în anul II la Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti şi repetam cu Modern Grup la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa“. Toţi colegii mei de trupă erau şi colegii mei de facultate: Vasile Zamfir, Adrian Ursulescu, Dan Eftimie, Bebe Coverca, Marius Ţeicu şi Laurenţiu Băcanu. Au intrat peste noi băieţii de la Cometele. Cu o seară înainte, avuseseră un concert de mare succes în Aula Facultăţii de Drept, unde cântaseră numai piese de-ale Beatleşilor. Atunci mi-a venit brusc ideea prelucrării unora dintre ele, pentru rock cu suflători, cum ar fi „I Saw Her Standing There“, „Love Me Do“, „Please Please Me“ şi încă vreo trei. A fost o nebunie. Toate geamurile de la sala de concerte a Casei Studenţilor au fost făcute ţăndări. Şi, ca să nu se lase cu scandal pe la partid, preşedintele de-atunci al Centrului Universitar Bucureşti, un mare fan Modern Grup, ne-a chemat la ordine şi, făcându-ne cu ochiul, ne-a spus să stăm cuminţi vreo lună, până se mai liniştesc spiritele. Aşa am şi făcut, după care am luat-o de la capăt. Ăsta-i rockul!
Ce aţi învăţat la şcolile de muzică v-a ajutat în cariera rock? Spuneaţi, la un moment dat, că Mircea Chiriac, profesorul dumneavoastră de armonie, v-a sfătuit aşa: „Faci ce te-ndeamnă inima să faci, altfel n-ai să fii niciodată un artist adevărat“.
Armonia scolastică este foarte strictă, cu legi puţine dar imuabile de multe sute de ani. Dacă nu le respecţi la clasă, rămâi corigent chiar dacă eşti geniul muzical al Pământului. Iar muzica rock are la bază tocmai cuvintele şi octavele paralele, ceea ce maestrul meu ştia foarte bine. Sfatul său se referea la cariera mea de muzician rock, în contrast cu statutul studentului la clasa de armonie.
„TREI MII DE OAMENI AU APRINS ZIARELE“
De unde a pornit susţinerea dumneavoastră necondiţionată pentru rockul românesc?
După concertul de adio, cu Modern Grup, de la Sala Palatului din Capitală, unde pe ultima piesă, trei mii de oameni au aprins ziarele ţinându-le în mâini ca pe nişte făclii, mi-am spus că a meritat să trăiesc pentru un asemenea moment. Repede însă mi-am dat seama că momentul a dispărut, iar eu risc să rămân gol pe dinăuntru. De aici a plecat susţinerea necondiţionată a rockului românesc, pariul meu cu mine însumi şi pariul meu cu viaţa.
Care sunt artiştii români de care vă simţiţi cel mai ataşat sufleteşte şi cu care aţi legat prietenii speciale?
Sunt legat sufleteşte de toţi cei care au trecut pe la „Întâlnirea de la miezul nopţii! ;
Contactul direct cu sistemul de cenzură al propagandei PCR
Cum aţi intrat la Televiziunea Română şi cum au fost începuturile în televiziune?
În mod cu totul neaşteptat, anul 1973 avea să reprezinte pentru mine un nou început de drum şi de viaţă. Am fost angajat, prin concurs, ca realizator de emisiuni muzicale, la redacţia emisiunilor pentru tineret a Radioteleviziunii Române. Aici am intrat pentru prima oară în contact direct cu sistemul de cenzură al propagandei PCR, cu „indicaţiile preţioase“ şi cu directivele privind viziunea politică a PCR, de la un congres la altul, în relaţia cu televiziunea, radioul şi presa scrisă, pe de o parte, şi cu arta, cultura şi uniunile de creaţie, pe de altă parte. Eu fiind şi compozitor, am văzut pentru prima oară, cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele cât de puţin însemnam noi, creatorii, pentru sistemul comunist, dar mai cu seamă am început să cântăresc şi să înteleg, la dimensiuni reale, pericolele care ne aşteptau, care erau iminente şi în faţa cărora eram victime sigure, cuminţi şi pline de speranţe în vremuri mai bune care aveau să vină sau nu. Totodată, însă, în acei ani de început în televiziune, am şi învăţat, cu fiecare zi ce trecea, cum să ocolesc, măcar pentru o clipă, sau să întârzii, tot măcar pentru o clipă, aplicarea „indicaţiilor preţioase“ menite să sufoce toate iniţiativele bune.
Cum aşa?
Una este să privim lucrurile din afara lor şi să le judecăm cu măsura superficială a distanţei şi alta este să ne aflăm înăuntrul lor, ca să le putem aprecia adevărata dimensiune şi să acţionăm în consecinţă. Şi tot în acei ani de început în televiziune ştiam că se evita sau se întârzia foarte mult plata drepturilor de autor şi ştiam că eram chiar insignifiant în faţa unui sistem prea mare şi prea puternic, un sistem de opresiune. Şi mai ştiam şi înţelegeam că, dacă vreau să duc până la capăt o iniţiativă bună, oricât de mică, tot ar fi mai mult decât nimic pentru mine şi pentru confraţii mei de breaslă. Am gândit o strategie pe termene scurt, mediu şi lung, dar de la bun început, am admis că ea avea toate şansele să fie doar o biată himeră. Mi-am făcut totuşi nişte calcule pe termen scurt, ca să văd, imediat, reacţia mai-marilor, pe termen mediu, ca să am timp, la nevoie, să găsesc formule de compromis, şi pe termen lung, ca să pun bazele unei continuităţi pozitive si concrete.
Care ar fi cuvintele-cheie cu care aţi defini lunga colaborare pe care aţi avut-o cu Televiziunea Română?
Eu nu am colaborat cu Televiziunea Română, eu am fost si am rămas copilul Televiziunii Române!
„O mare îndrăzneală“: Ozzy Osbourne, la TVR, un minut şi 30 de secunde
„Weekend Adevărul“: În anii ’70 aţi activat ca profesor de trompetă la două instituţii de învăţământ din Bucureşti. Cum a fost acea experienţă didactică?
Petre Magdin: În perioada 1970-1972 şi până în vara lui 1973, am activat ca profesor de trompetă, la catedra de specialitate a Colegiului de Artă „Dinu Lipatti“ şi la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice de opt ani nr. 3. Cum bine ştim, în perioada la care mă refer, a învăţământului muzical mediu de la noi, se simţea o lipsă acută de materiale didactice moderne şi actuale, studii şi forme muzicale, de la cele mai simple la cele mai complexe, corespunzătoare nivelelor de pregătire a elevilor. În aceste condiţii, am compus exerciţii pentru clasele VIII-XII: „Caiet nr.1“, „Concertino nr.1 pentru trompetă şi pian“ şi „Fantezie pentru trompetă şi pian“. Într-o vreme, aceste lucrări existau la clasa de trompetă, cu aprobarea Catedrei de suflători, şi circulau, de la un an la altul, în exemplare copie, făcute de elevii înşişi, pentru că accesul la tipografii era ba foarte greu, ba chiar imposibil, din cauza multor comisii şi paracomisii, prin care trebuia să treacă, de obicei, materialele didactice noi. Sistemul, bată-l vina!
ŞCOALA DE TELEVIZIUNE DE LA „TELETOP“ ŞI „CLUB T“
Cum a început „Întâlnirea de la miezul nopţii“?
Uite că încep chiar cu începutul şi o să vă vorbesc atât de emisiunea la care faceţi referire, cât şi de cele ce au precedat-o. „Teletop“, „Club T“ şi „Întâlnirea de la miezul nopţii“ au însemnat o adevărată şcoală de televiziune, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi colegi de echipă, redactori, reporteri, regizori, operatori de imagine, sunetişti şi şefi de producţie. „Teletop“ a fost primul concurs naţional de televiziune în care, pe lângă vedetele de muzică uşoară ale vremii, au avut acces cu mare greutate şi cu războaie zilnice de culise, cântăreţii folk şi, mai ales, trupele rock româneşti. „Club T“ a însemnat pasul spre o mai mare îndrăzneală, un magazin complex pentru tineret în care au apărut, pentru prima oară la Televiziunea Română, monştri sacri ca Beatles, Rolling Stones, Deep Purple şi Led Zeppelin. A apărut şi Ozzy Osbourne un minut si 30 de secunde, după care am fost suspendat două luni, iar pentru The Who, Police şi Boomtown Rats, am dispărut alte şase luni de pe micul ecran. Acum, parcă toate-mi sună a glumă de-a râsu-plânsu.
Şi după Revoluţie, când aţi dat de libertatea de a da pe post aproape orice, v-aţi simţit răzbunat?
Uite că au venit şi vremurile post-decembriste în care, la fel ca şi altă lume bună, am crezut şi eu, cu toate marile mele speranţe. „Rock forever“, mi-am zis în gândul meu de bine şi am inventat „Întâlnirea de la miezul nopţii“, care să le dea românilor informaţii cu carul. Să vadă că, pe lângă marii clasici ai rockului, există şi trupe metalice hard, heavy, thrash speed, power, gothic, death etc. Unii m-au înjurat, alţii m-au lăudat, pentru că aşa era moda dâmboviţeană. Acum simt, însă, că, deşi era rău cu rău, tot mai rău e fără rău. La urma urmelor, n-am făcut altceva decât să-mi asum răspunderea jurnalistului de televiziune şi să-mi ţin la curent fanii, în fiecare minut de emisiune, cu tot ce mişcă şi se întâmplă în lumea fabuloasă a rock-ului de la noi şi din lumea largă.
„ROCKUL ROMÂNESC TRĂIEŞTE O MARE DRAMĂ“
Care a fost întâlnirea cu o vedetă rock care v-a impresionat cel mai mult?
Ozzy Osbourne, fără îndoială! Pe Ozzy Osbourne l-am văzut într-un concert în Rusia, la Moscova, în anul 1989. Un Ozzy fabulos. De fapt el, şi dacă nu ar fi cântat, ar fi avut un succes la fel de mare!
Ce concert rock v-a rămas cel mai adânc în memoria subiectivă?
Concertul Metallica de la Bucureşti din iunie 1999, de pe Stadionul „Lia Manoliu“. A fost transmis integral în emisiunea mea, „Întâlnirea de la miezul nopţii“.
În ce culori vedeţi viitorul rockului românesc? Negru? Roz?
În aceste vremuri, din păcate situaţia este neagră! Multe dintre trupele rock din România nu au unde să cânte, iar când au unde să cânte, nu sunt plătite şi tot aşa. Toţi vor evenimente, dar dacă se poate, gratis! Trăim, de fapt, o mare dramă!
Cât vă mai tentează o revenire în televiziune?
100% mă tentează să revin în televiziune!
CV - Este supranumit „Ministrul Rockului“
Numele: Petre Magdin
Data şi locul naşterii: 29 august 1943, comuna Pesac, judeţul Timiş
Starea civilă: căsătorit, are un copil
Studiile şi cariera:
A studiat muzica de la vârsta de 9 ani.
Din 1967, este licenţiat în Muzică la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti (astăzi Universitatea Naţională de Muzică), Facultatea de Instrumente şi Canto.
În anul 1974 a obţinut locul I în RDG, cu piesa „Anilor“, în versiunea germană „Ir jahre“.
A obţinut marele premiu de Orchestraţie şi premiul III la interpretare pentru piesa „Ca-n poveste“, la Festivalul Internaţional de la Dresda din anul 1974.
A luat premiul de popularitate la Festivalul Mamaia 1986 cu piesa „Anii mei“.
În urma sondajului de opinie organizat cu ocazia TVR50 în 2006, telespectatorii l-au desemnat pe Petre Magdin drept personalitatea nr. 1 şi cel mai iubit realizator şi prezentator al TVR din ultimii 50 de ani.
În dicţionarul de specialitate „Rock, Pop, Folk“, scris de Daniela Caraman Fotea şi de Cristian Nicolau, Petre Magdin este supranumit „Ministrul Rockului si Starul de la Miezul Nopţii“.
Este prezent în „Enciclopedia personalităţilor din România“, la iniţiativa Editurii Hubner din Elveţia.
Locuieşte în: Bucureşti şi la Creţeni, judeţul Vâlcea
Se încarcă comentariile...
