„Vorbe“ la înmormântarea lui Ion Creangă: „Trebuia purtat în căruţă cu boi, în port ţărănesc şi bocit de babe“
0Pe data de 2 ianuarie 1890, în Cimitirul „Eternitatea“ din Iaşi a fost îngropat Ion Creangă. Aspecte de la slujbă au fost readuse în actualitate de cercetător preot dr. Florin Ţuscanu, fost protopop al Romanului.
Acesta a consemnat despre cele petrecute în urmă cu 134 de ani (humuleşteanul a murit pe 31 decembrie 1889) în rubrica sa cotidiană de pe Facebook, „Dreptul la neuitare“, amintind şi ce scria George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă“. Povestitorul din Humulești era grav bolnav, suferea de epilepsie, boală moştenită de la mamă şi era supraponderal.
Se spune că la înmormântare nu a fost multă lume, deoarece timp de două zile plouase, iar apoi s-a instalat gerul, drumurile oraşului fiind îngheţate bocnă. Printre cei care s-au adunat erau învăţători, elevi, studenţi, rude, etc. Unul dintre cei care a rostit un necrolog a fost Eduard Gruber (cercetător, întemeietorul psihologiei experimentale în România):
„Jalnică adunare, o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună pe toţi în faţa mormântului unde va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaş al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea entuziastă îşi simt acum inima zdrobită şi cugetarea înnourată în faţa muţeniei şi a neclintirei în care el zace, muţenie şi neclintire care ne face să ne podidească lacrimile, pentru că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în viaţa lui“.
„El trebuia să fie purtat în căruţă cu boi, în port ţărănesc, bocit creştineşte de babe (...), tămâiat şi prohodit de popii şi dascălii satului, înmormântat în ograda bisericii (...), pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb şi să se jeluiască cu capul rezemat de strâmbă cruce, în apropierea ruinoasei cetăţi a Neamţului, acolo unde se vede înceţoşat Ceahlăul şi Ozana s-aude clipocind. I-a fost dat altfel“.
„Mă tem c-am să mor şi n-am să pot scrie anecdota cu moş Haralambi“
Preotul Florin Ţuşcanu mai arată că, în ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Creangă era gravă, încât nici nu mai putea să scrie. Titu Maiorescu a menţionat acest fapt, într-o scrisoare pe care a trimis-o în 1887 către România Jună de la Viena, transmiţând că poate ar mai scrie şi Creangă ceva, dar este bolnav, devenit epileptic: „Nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent“.
De altfel, despre sănătatea şubredă a humuleşteanului din Neamț, George Călinescu a consemnat că la jumătatea lunii decembrie 1889, un tipograf, Ionescu, l-a vizitat pe Creangă la bojdeucă: „Era cam bolnav şi avea iar gust de glumă. Dar era încredinţat ca va muri. «Bre - se căi el - tare îmi pare rău ca-s bolnav şi mă tem c-am să mor şi n-am să pot scrie anecdota cu moş Haralambi şi încă vreo doi-trei ce le am în cap»“.
Avea să moară pe 31 decembrie 1889. Pe la prânz, Creangă a intrat în tutungeria lui din strada Goliei 51, de care se ocupa un frate, Zahei. Se spune că era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund, dând spre o curte murdară. „Aici Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă“, se spune despre moartea fulgerătoare.
De deces nu au aflat prea mulţi, primarul Vasile Pogor a oferit un loc de veci şi a fost întocmit un anunţ: „Ion Creangă - Profesor în vârstă de 52 de ani, după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie 1889. Înmormântarea va avea loc marţi, 2 ianuarie, ora unu precis la cimitirul Eternitatea“. N-au asistat prea mulţi, unul dintre motive fiind acela că invitaţiile au fost împărţite târziu.
Se încarcă comentariile...
