Video Imaginea stranie a Crișului Alb, care „ruginește” din cauza poluării. Cum se produce fenomenul pe râul din Apuseni
0Râul Crișul Alb capătă o înfățișare stranie în zona fostelor centre miniere Brad și Crișcior. De mai multe decenii problemele de mediu din zonă, reclamate de localnici, nu au putut fi rezolvate.
Lung de peste 200 de kilometri, râul Crișul Alb a rămas afectat de poluarea industrială chiar și după două decenii de la închiderea minelor metalice din Apuseni, ținutul pe care îl traversează în Hunedoara.
Râul care își schimbă culoarea
În ultimii ani, unii localnici din zona Bradului au reclamat Agenția pentru Protecția Mediului, Garda de Mediu și Apele Române că izvoarele care se scurg din vechile mine de aur de la Barza continuă să înroșească apele Crișului Alb, în localitatea Crișcior.
„Este un semnal de alarmă (al câtelea?!), o stare de îngrijorare care trenează de ani de zile și care ar trebui să ne intereseze pe toți. Acea apă colorată care se scurge în Crișul Alb vine ca urmare a închiderii mineritului în zonă și a negăsirii unei soluții sănătoase de ecologizare a perimetrului minier. Apele care ies din subteran angrenează în drumul lor tot felul de compuși chimici și acizi și se scurg într-o arie vie, bogată în floră și faună”, reclama Raul Matei, un localnic din Brad.
Acesta își amintea că, în trecut, apele de mină erau captate în bazine de decantare, prevăzute cu filtre, înainte de a fi deversate în Crișul Alb.
„Din minele părăsite ies adevărate izvoare care transportă oxizi de fier și cupru și care se scurg în cursurile de apă întâlnite în cale. Fenomenul este foarte nociv pentru mediu, iar soluția este la îndemână: construirea unei stații de epurare”, adăuga acesta.
Localnicii numesc apele roșiatice și maronii „galiță”. Acestea ies la suprafață din galerii miniere și conțin cupru, fier și alte metale neferoase, care, în contact cu apa, formează oxizi cu un nivel ridicat al pH-ului. Pe cei patru kilometri ai pârâului care se scurge în râul Crișul Alb, trecând prin fosta colonie minieră Barza, șansele de supraviețuire ale faunei acvatice sunt reduse la zero. La vărsarea în Crișul Alb, râul înfățișează un peisaj straniu.
Râul Crișul Alb izvorăște dintr-o zonă de marne a Apusenilor, iar pârâiele care spală roca sedimentară îi dau o culoare albicioasă. În trecut, după intrarea în perimetrul minelor de aur, flotarea minereurilor îi adăuga o spumă tot alburie. Acum, apele sale sunt pigmentate de reziduurile metalice aduse de izvoarele minelor închise.
Poluarea istorică a Crișului Alb
Alături de inundațiile frecvente de pe valea Crișului Alb, poluarea apei a reprezentat și în trecut una dintre marile probleme ale comunităților locale.
În anii ’70, peste 2.000 de hectare erau degradate continuu de Crișul Alb, care purta reziduuri evacuate de uzina de preparare Gura Barza. În anii ’80, situația rămăsese aproape neschimbată, sectorul cel mai afectat fiind cel de aproximativ 15 kilometri, începând din zona fostului centru minier Barza, unde au fost construite mai multe instalații de flotare pe Crișul Alb, până la ieșirea din municipiul Brad, spre Ribița.
„Începând din nordul județului, primul râu mai important este Crișul Alb. Până la Crișcior, cam 30 km, el este curat, de calitatea I. De acolo însă, până la vărsare, devine de calitatea a III-a, în special datorită poluării cu ioni de metale proveniți de la Întreprinderea Minieră Barza (zinc — cam 70 kg pe zi; cupru, plumb, mangan și fier, pentru care nu există încă o tehnologie de reținere economic rentabilă)”, informa Constantin Teodorașcu, în 1982, șef al Oficiului de Gospodărire a Apelor din Hunedoara.
„Fratele” său, Crișul Negru, a avut aceeași soartă
La peste patru decenii distanță, problemele de mediu de pe râul Crișul Alb au rămas, chiar dacă uzinele miniere din zonă s-au transformat treptat în ruine.
Și alte râuri din Apuseni au fost afectate de poluare. Râul Crișul Negru, cu o lungime de aproape 170 de kilometri, se unește cu Crișul Alb, în Ungaria, după ce traversează zona de vest a României. A fost și el folosit în trecut pentru spălarea minereurilor polimetalice extrase de pe Valea Băiței.
„Poluarea din zonă provenea de la flotația din Băița. Zeci de ani de zile nu au fost nici broaște în Criș. Apa curgea în tot felul de culori: negru, verde, galben, în funcție de ce minereu flotau”, își amintea Vasile Drăghici, un localnic din fostul oraș minier Nucet.
În trecut, localnicii glumeau pe seama culorii Crișului Negru, dată de uzinele de la Băița, locul unor mine de molibden și bismut.
„Mai la vale, înspre sat, la flotație,lopețile ce se învârt neobosite scot întruna bogăție de bismut.Stânca fărâmată și spălată — lăptoasă, așa cum e laptele nesmântânit, înălbește apa Crișului. La Băița, Crișul nu este negru. El este alb, ca laptele; l-au înălbit minerii, l-au colorat cei de la flotație”, informa ziarul Crișana, în 1951.
Râul Geoagiu aducea și el reziduuri miniere de cupru și zinc, provenite de la izvoarele din vechile mine ale Apusenilor.
Industria din comunism, marele poluator al râurilor
Marile centre industriale din comunism și-au lăsat amprenta nocivă asupra numeroaselor râuri din România. Pe distanțe mari, în împrejurimile uzinelor, minelor și combinatelor, apele își schimbau culoarea din cauza deversărilor de la fostele întreprinderi, iar fauna acvatică dispărea, uneori pentru ani buni. Problemele cauzate de poluare erau semnalate frecvent de localnici, însă își găseau rareori rezolvarea.
În anii ’80, râul Strei ajunsese să fie numit „cimitirul peștilor”, din cauza deversărilor de ape amoniacal-fenolice de la Combinatul „Victoria” Călan, care ucideau mii de pești. Râul legendar, numit în trecut Sargeția, fusese folosit ca sursă de aprovizionare cu apă a Hunedoarei, însă, din cauza problemelor de mediu, rețeaua a fost mutată spre râurile mai curate din Retezat.
Tot în anii ’80, râul Jiu căpătase culoarea cărbunelui, din cauza celor peste 160.000 de tone de suspensii care îl poluau anual, respectiv două–trei procente din cantitatea de cărbune extrasă din minele din Valea Jiului. Pe malul Jiului de Vest, la Lupeni, fusese ridicată Uzina textilă Vâscoza, cu mii de angajate, dar și cu unele dintre cele mai mari probleme de mediu ale epocii.
„Apa Jiului avea un grad foarte ridicat de poluare, fiind canalul colector al tuturor reziduurilor, și nu erau puține (Viscoza, preparația de cărbune, tot felul de alți agenți economici). Funinginea era a toate stăpână, prima zăpadă fiind albă doar atunci când se așternea, acoperindu-se ulterior cu o pătură neagră”, își amintea localnicul Iosif Bodo.
Numeroase râuri din Apuseni și Maramureș căpătaseră, în trecut, culoarea roșiatică a reziduurilor metalurgice revărsate în ele, de la exploatările pe care le traversau.
Apa care nu mai putea fi băută
În toate zonele industriale din România, apele erau afectate de poluare, iar investițiile minime pentru protejarea mediului erau realizate cu mare greutate și, uneori, se dovedeau ineficiente. Adesea, din cauza poluării apelor, alimentarea cu apă potabilă a multor orașe era oprită, uneori pentru mai multe zile.
„Chiar în ziua în care soseam la Deva, apa era oprită în mai multe cartiere ale orașului (seara, la Casa de Cultură, a fost realmente o problemă o cană cu ceai pentru Margareta Pâslaru, care avea concert și era răcită). A doua zi, la Oficiul de Gospodărire a Apelor (O.G.A.), aveam să aflăm că situația nu era nouă — ea se mai petrece, din când în când, și la Brad, Hunedoara, în zona Lupeni–Petrila–Livezeni — și «are n cauze». Cauza principală: mai mult de o șesime din cursurile de apă au un grad avansat de poluare”, informa publicația România Pitorească, în 1982.
După 1990, declinul industriei grele a limpezit treptat apele din jurul fostelor mari uzine și exploatări miniere. Au urmat ani în care râurile au fost din nou urâțite, de această dată intenționat, de oameni. Deșeurile de plastic au acoperit suprafețe tot mai mari din luciul lacurilor, în timp ce malurile și albiile multor ape curgătoare au devenit rampe de gunoi pentru comunități.
În ultimii ani, situația multor segmente de râuri poluate istoric s-a ameliorat. În unele localități, malurile au fost ecologizate și revitalizate, iar administrațiile locale au accesat fonduri pentru amenajarea unor locuri de relaxare, promenade sau piste de biciclete. Sistemele de supraveghere video i-au descurajat pe localnici să arunce gunoaie în ape, iar posibilitatea de a valorifica PET-urile a redus cantitatea de deșeuri din plastic.
Se încarcă comentariile...
