FOTO Tărâmul fermecat al Hunedoarei: cum supravieţuiesc satele din munţi, în ţinutul stăpânit în trecut de daci
0
Ultimii zece kilometri ai drumului spre Târsa sunt un urcuş continuu, care străbate păduri de fag, arin şi mesteacăn şi traversează luminişuri ce deschid privelişti către vârfurile încă înzăpezite ale Retezatului. Drumul forestier este alunecos şi periculos: frumuseţea peisajului se confruntă cu pericolul prăpăstiilor pe care traseul le străbate, în timp ce drumul înconjoară muntele pe care sătenii îl stăpânesc de secole.
La capătul acestuia, se dezvăluie un platou pe care casele vechi apar risipite pe creste, înconjurate de păşuni înverzite şi păduri şi legate una de alta prin drumuri ce par desenate de o mână de copil. În Târsa mai trăiesc câteva zeci de familii, însă numărul localnicilor s-a împuţinat constant în ultimii ani. Oamenii din Târsa şi-au construit casele pe coamele munţilor, deasupra norilor şi a pădurilor sub ocrotirea cărora satul a rămas de secole.
Viaţă aspră, dar fără lipsuri
Mulţi dintre cei care mai locuiesc aici sunt oameni în vârstă. Nu trăiesc de pe o zi pe alta, cum s-ar putea crede, ci se consideră mulţumiţi de viaţa lor, chiar dacă pentru aproape orice străin ajuns în satul de deasupra norilor câteva zile petrecute aici ar putea însemna o aventură riscantă. În cătunul de munte, aproape izolat de civilizaţia cu care ne-am obişnuit, iarna îi aduce pe oameni la mila naturii.
Zăpezile opresc accesul în sat, iar localnicii trebuie să îşi facă provizii din timp pentru a supravieţui sezonului rece. În schimb, primăvara le dă sătenilor din ţinutul dacilor, aşa cum este numită zona în apropierea cărora dacii şi-a construit cetăţile acum 2.000 de ani, o stare de fericire.
„Avem tot ce ne trebuie ca să ne bucurăm de viaţă. Avem animale pe care le creştem, muncim pământul şi avem tot peisajul acesta care ne înconjoară şi ne face să ne dorim să rămânem aici pentru totdeauna”, spune Ioan Bodea, unul dintre sătenii din Târsa.
Bărbatul are 66 de ani, este cantor la biserica din sat, unde se ţin slujbe o dată la două săptămâni şi de sărbători, creşte vaci şi porci, şi spune că în afară de zahăr, ulei şi făina din care face pâinea, nu are nevoie să cumpere vreun alt aliment.
În urmă cu mai bine de 15 ani, un localnic a găsit, se spune, o căldare cu monezi de aur dacic, însă nu a avut nevoie de ea, pentru a-şi schimba viaţa, ci a predat-o autorităţilor.
Supravieţuire în paradisul din afara civilizaţiei
Ioan Bodea şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii pe munte. Nu se plânge decât de faptul că în ultimii ani satul s-a depopulat. „Oamenii nu mai fac copii. În trecut aici locuiau familii care aveau 9 – 10 copii, acum nu mai sunt. Iar tinerii au plecat din sat, au părăsit casele şi nu mai vin să muncească pământul, deşi ar trăi bine şi aici”, crede săteanul.
Satul care se pregăteşte să moară
În Târsa, în ultimul deceniu numărul localnicilor s-a înjumătăţit. Totuşi, situaţia cătunului din munţii Şureanu este mai bună faţă de cea a altor sate din ţinutul dacilor, aflate pe cale de dispariţie. În Urisici, mai trăiesc câţiva bătrâni. Drumul spre satul din zona Luncani, apropiată satului Târsa, străbate un peisaj asemănător.
Urcuşul e la fel de abrupt şi pare interminabil pentru cei care ajung aici pentru prima dată. De la poalele muntelui şi până la prima casă din Ursici sunt cel puţin zece kilometri, iar de aici până la următorul cămin care încă nu a fost părăsit mai trebuie străbătuţi aproape doi kilometri. Doar câteva case au mai rămas populate, iar oamenii trăiesc aici într-o atmosferă claustrală, asemănătoare celei din secolele în care electricitatea nu fusese încă pusă în slujba omului. Legendele ursitoarelor chemate la naşterea pruncilor şi cele ale sărbătorilor străvechi ale sălbăticiunilor mai ţin în viaţă satul hunedorean.
Peştera stranie a Cioclovinei
În Cioclovina, un alt loc din ţinutul de munte, au rămas la fel de puţini săteni. De numele satului se leagă legendele peşterii din zonă, un loc atrăgător pentru turişti. Oamenii locului povestesc despre Peştera Cioclovina că a fost locuită, în vremuri îndepărtate, de „urieşi”.
Aici a fost descoperită o comoară valoroasă din piese şi bijuterii de bronz şi, totodată, cel mai vechi craniu uman din România. În trecut, localnicii coborau în peşteră pentru a scoate guano, un îngrăşământ natural de lilieci, folosit în agricultură. Localnicii se ocupă cu creşterea animalelor, iar poveştile urşilor şi cele despre lupii care le atacă ogrăzile par sunt mai de actualitate decât ale comorilor din peşteră.
Vă recomandăm şi:
Arsenie Boca, omul lui Iisus, cel care a dus o lumânare aprinsă prin furtună
Se încarcă comentariile...
