Video Cum trăiau românii în satele din creierii munților. „Pădurencele sunt păpuși încărcate cu podoabe” VIDEO
0Satele din Munții Poiana Ruscă au fost cunoscute pentru izolarea în care au trăit localnicii. În trecut, unele așezări cuprinse în Ținutul Pădurenilor din Hunedoara erau aproape inaccesibile.
Peste 40 de sate și cătune din Munții Poiana Ruscă, unele rămase aproape pustii, sunt cuprinse în Ţinutul Pădurenilor din Hunedoara, un loc aparte cunoscut românilor pentru pitorescul așezărilor de munte și pentru portul tradițional specific al localnicilor.
Cele mai multe sate din Ținutul Pădurenilor din Hunedoara (video) au fost înființate pe crestele unor dealuri, în timp ce câteva se înșiruie în văile adânci ale unor pârâuri de munte, la capătul unor drumuri de zeci de kilometri prin pădure.
Oamenii au trăit aici izolați, în armonie cu natura, iar tradițiile și portul lor popular i-au fascinat de-a lungul timpului pe oaspeții ținutului.
Viața în Ținutul Pădurenilor din Hunedoara în anii 1900
În primii ani ai secolului XX, când cele mai multe drumuri spre satele de munte erau greu de străbătut, scriitorul Emil Degan a călătorit în câteva sate din Ținutul Pădurenilor, aflate atunci în comitatul Hunedoara pentru a cunoaște viața uneia dintre cele mai izolate comunități din acele vremuri. Relatările sale ample au fost publicate în revista „Familia” sub titlul „De la păduri – comitatul Hunedoara”, în 1903.
Călătorul a urcat într-o zi de vară spre satele din Munții Poiana Ruscă, trecând pe lângă lanurile de grâu ale localnicilor, livezile de pruni și stânele ciobanilor. S-a trezit în satul Runcu Mic, la circa 30 de kilometri de Deva și Hunedoara, într-o duminică dimineața.
„În lumina zilei, Runcul mic îmi părea un cuib de ființe curioase aruncate de soarte în vârful unu! deal. Impresie stranie te stăpânește găsindu-te oaspele unui cătun alcătuit din şuri acoperite cu paie. Şi te miri cum de nu te pricep pădurenii când îl întrebi că unde sunt casele lor”, relata publicistul.
Case mici de lemn, sărăcăcioase
A fost poftit într-una din casele modeste din satul de munte, în timp ce localnicii, curioși din fire, s-au așezat în jurul lui pentru a-l întreba ce noutăți sunt în afara satelor lor.
„Găzdoaiele cu cătrinţa îţi şterg colbul de pe laviţe, să poţi şedea mai bine şi dacă întâia ta vorbă i-a mulţumit, apoi ţine-te să le respunzi la tot ce te întreabă! Tot nimicul pe ei îl interesează. Atâta naivitate este în felul lor de a gândi şi sete rară de-a şti vreo noutate. Un pădurean, cinstit la formă şi mişcări, dă bineţe şi ne pune în mână un teanc de hârtii și ne roagă respectuos să o alegem pe cea cu legile cătăniei, că în sat nimeni nu ştie carte. Că domnia sa e birăul și a auzit știe Dumnezeu de unde că azi-mâine va fi bătaie în țară”, relata Emil Degan.
Câteva ore mai târziu, aproape toți locuitorii satului s-au adunat în jurul călătorilor, curioși de vizita primită și dornici de a povesti.
În sate, toate casele erau ridicate din lemn, având acoperișuri de paie, țuguiate, cu mult mai înalte decât pereții caselor. Fiecare casă avea două uși, una mai înaltă, spre pridvorul casei, unde sătenii dormeau vara, iar celaltă mai mică spre odaia casei.
„Străinul trebuie să fie cu mare băgare de seamă când păşeşte pragul acestei uşi, căci uşor s-ar putea trezi cu o straşnică lovitură la frunte de i se scutură toţi creierii”, remarca autorul.
Portul popular bogat împodobit al pădurencelor
Mobilierul simplu și pereții spoiți cu o zugrăveală gălbuie, în lipsa varului, decorau interioarele modeste ale încăperilor.
„Pe cât de sărac este pădureanul în ale locuinţei, pe atât de bogat se arată el în ale îmbrăcămintei. Privind mai ales la costumul femeiesc, pare omului că acest neam aruncat la spatele lui Dumnezeu toată ziulica nu face alta decât se chiteşte şi se împodobeşte”, remarca autorul.
Bărbații aveau un port simplu, însă de sărbători purtau cojoace împodobite cu cusători de diferite culori, care reprezentau soarele, luna, stelele, flori, frunze și diverse modele geometrice. Portul femeilor era mult mai variat, iar pieptănătura era specifică ținutului.
„Fetele pădurence sunt păpuşi încărcate cu bogăţie de podoabe, care îţi răpesc vederea şi te încântă”, arăta autorul.
Pe lângă nenumăratele înflorituri de pe straiele lor, acestea obișnuiau să poarte la gât mărgele și salbe de bani vechi de argint.
„În urechi, fetele şi nevestele poartă cercei cu flori mari, totdeauna roşii. La gât ele încarcă o grămadă de podoabe. Mai dedesubt, pădurencele tinere pun latiţa, o faşă de mărgele mici, albe, înşirate pe zece fire. Peste ea se aşează a doua latiţă, din şiruri de şnur bombat (knöpf schnür). Între şirurile de bumbi ai şnurului sunt prinse mărgele colorate. Latiţa din urmă e căptuşită cu două rânduri de şnur roşu şi se încheie dindârât cu un bumb roşu. Peste aceste două lătiţi se aşează multe şiruri de mărgele roşii de sticlă din cele mai mari și salba de bani vechi de argint. Ceva mai jos de mărgele, atârnă pe piept latiţa a treia din mărgele de minuni colorate, compusă cu gust ales. În fine se lasă pe piept cea din urmă latiţă, care le şi întrece pe toate în frumseţe”, scria Emil Degan.
Locuitorii satelor de pe culmile Munților Poiana Ruscă (video) impresionau prin portul lor, dar și prin tradițiile aparte pe care le păstrau din vremuri necunoscute.
„Căutând răvaşul sărbătorilor lor, aflăm o mulţime de zile comune pe care pădureanul le sărbătoreşte din motive curat băbeşti. La Runcu mic este o pădure frumoasă, numită după cornii mulți cornet. Aici se adună noaptea de vineri a Sân-Toaderului, după cântatul dintâi al cocoşilor, cete de feciori şi fete din împrejurimi. Toţi sunt gătiţi de sărbătoare şi au glugă la grumaz în care duc de mâncare, pită şi sare. Fetele se duc și sapă ca să scoată iarba vântului, popîlnic, iederă, fonfiu şi piedeca (limba) cerbului. Feciorii duc topor să-şi taie corn, pentru veste şi ciocâlteie. Pe drum cântă din fluer, iar fetele din gură, de răsună dealurile şi văile vuiesc. La întors acasă se întâlnesc toţi pe „leşul“ Cornetului unde joacă pe muzica fluierului şi cântă de îi apucă zorile petrecând. Câtă dragoste se leagă aici în tot anul, numai bătrânul Cornet o ştie”, relata autorul.
Superstițiile erau nelipsite din viața pădurenilor, iar ritualurile arhaice practicate la naștere, nuntă și moarte erau păstrate cu sfințenie, la începutul secolului XX.
Cele doamne, ielele pădurenilor
Ființele supranaturale, numite Cele doamne sau vântoase, menite să îi amăgească pe oameni, erau și ele prezente în tradițiile locale.
„Spun că ele ar fi 12 fete frumoase, sprintene şi viclene ca nişte şerpoaice. Ele poartă la sine fiecare câte un cuţit, furculiţă şi lingură. Sunt cântăreţe neîntrecute, iar în postul Paştilor au ele mai mare putere. De obicei, umblă pe cer, cântă din cimpoiu de te farmecă şi în slavă se înşiră cerc şi prind a dănţui cu sburdălnicie. Uneori se lasă şi pe pământ. Iarba pe unde calcă ele se face mai verde ca cealaltă. Poporul ţine că nu-i bine să se culce omul singur afară de sălaş, cât ţine postul Paştilor, că vin Cele doamne şi îl iau puterea. E scutit de primejdie, dacă este cu un ortac lângă sine ori are ceva fel la el. Spun că în sborul lor, Cele doamne uneori îşi pierd rechisitele de mâncat şi omul norocos le şi găseşte”, arăta Emil Degan.
Șolomonarii făceau parte și ei din superstițiile localnicilor care credeau că îi pot întâlni colindând plaiurile munților.
„Ţăranul credul se înspăimântă uşor la om şi la ochirea cruntă a șolomonarilor. El ştie că şolomonarii, stăpânii bălaurilor, slobod ploile şi piatra (gheaţa). Apoi este mai bine să omeneşti şolomonarii decât să te trezeşti cu ţarina risipită”, scria autorul.
Începând de la mijlocul secolului XX, aproape toate aşezările din Ţinutul Pădurenilor au început să se depopuleze, iar cu timpul unele au dispărut cu totul, părăsite de ultimii lor locuitori şi înghiţite de păduri.
Se încarcă comentariile...
