Cum s-a stins Ioan de Hunedoara. 565 de ani de la moartea legendarului voievod al Transilvaniei
0
În 11 august se împlinesc 565 de ani de la moartea lui Ioan de Hunedoara, una dintre marile personalităţi istorice din Transilvania medievală.
Miercuri, 11 august, s-au împlinit 565 de ani de la moartea lui Iancu (Ioan) de Hunedoara, personalitate emblematică pentru istoria românilor şi a maghiarilor.
Ioan de Hunedoara, „atletul lui Hristos“, voievodul care a pus pe fugă un sultan. Povestea marii bătălii de la Belgrad, în care armata creştină a ieşit învingătoare
„Comemorăm astăzi 565 de ani de când, victorios în bătălia cu turcii de la Belgrad, dar doborât de ciumă, Ioan de Hunedoara se stinge în tabăra sa de la Zemun. Personalitate complexă a secolului al XV-lea, cu o carieră militară de excepţie, dar în acelaşi timp şi cu aptitudini politice remarcabile, despre care documentele cancelariilor europene oferă mărturii temeinice cu privire la aprecierea de care acesta se bucura nu numai în ţara sa, ci şi în Europa”, a informat Muzeul castelului Corvinilor.
Ioan de Hunedoara, la acea vreme mare comandant al Ungariei, a murit în 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, lângă Belgrad, la doar trei săptămâni după marea victorie a armatelor creştine împotriva otomanilor care au asediat Belgradul, conduşi de Mahomed al doilea, cuceritorul Constantinopolului. Unii istorici susţin că în bătălia de la Belgrad şi în timpul retragerii oştilor lui Mahomed al doilea au murit aproape 50.000 de otomani, în timp ce pierderile suferite de armata lui Ioan de Hunedoara au fost mult mai reduse.
„Din Belgrad, scrisorile lui Ioan de Hunedoara şi ale lui Capistrano răspândiră pretutindeni ştirea marii victorii împotriva celui care cucerise Constantinopolul. Europa sărbători ca niciodată izbânda. Procesiuni avură loc la curtea imperială germană, la Veneţia şi până în îndepărtata Anglie, la Oxford. Papa Calixt al III-lea înălţa în laude „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod Ioan, ca unul dintre cei mai slăviţi oameni care trăiseră până atunci pe lume. Institui şi o nouă sărbătoare bisericească, spre a celebra evenimentul. Bucuria triumfului dădu loc la zvonuri ca acelea că galerele papale (care încă nici nu porniseră din Italia) ar fi recucerit Constantinopolul. Se aştepta continuarea urmăririi sultanului ugit şi veştile unor noi victorii. În locul lor sosi însă una neaşteptată şi întristătoare: la 11 august 1456, în tabăra lui de lângă Zemun, Ioan de Hunedoara murise. Îl răpusese molima ciumei, care cuprinsese armata. Întreaga lume rămase adânc tulburată de moartea aceluia cu care odată se risipeau multe din nădejdile de libertate şi de pace ale popoarelor. Papa, capetele încoronate, învăţaţii timpului, cronicarii toţi îi înseamnă şi îi deplâng stingerea. Însuşi învinsul său, Mohammed al II-lea a rămas impresionat de această moarte, spunând că, de la începutul veacurilor, niciodată n-a stat un asemenea om în slujba vreunei cauze”, scria istoricul Camil Mureşan, volumul „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”.
Cum a murit Ioan de Hunedoara
Moartea voievodului din Transilvania, susţin unii istorici, a fost cauzată de epuizarea fizică şi de epidemia de ciumă care cuprinsese tabăra militară, pustiită de armatele sale după retragerea turcilor.
„Şi din această oboseală a căzut în friguri, din a căror cauză s-a consumat de tot. Medicamentele doctorilor au fost zadarnice. I-au dat sfatul să schimbe aerul şi a pornit cu prietenii săi în Semlin, ca acolo, la aer nou, să-şi învioreze corpul. Acolo erau ambii săi fii şi mai mulţi prieteni, cu Capistran dimpreună. Medicii erau îngrijoraţi asupra vieţii lui, deoarece temperatura nu mai înceta şi neîntrerupt îl mistuia. Şi Capistran a început a-l face atent, că aceasta este voinţa lui Dumnezeu, că voieşte să-l ducă din această viaţă mizerabilă, la fericirea eternă. Deci să se îngrijească de testament, să le rânduiască toate în ordine frumoasă şi bună şi să se gândească şi de suflet ca şi un creştin bun”, relata cronicarul Gaşpar Heltai, din secolul al XVI-lea. Auzind sfatul călugărului franciscan, Ioan de Hunedoara i-ar fi răspuns: „Nebun este omul acela care îşi amână lucrurile testamentului său pentru timpul din urmă, deoarece nu ştie când va veni ceasul ultim”, relata cărturarul.
„Să aveţi în vedere cu tărie şi în mod constant că nimic nu e mai plăcut, mai glorios şi mai merituos în faţa lui Dumnezeu decât onestitatea şi pietatea”, ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Ioan de Hunedoara, adrestae fiilor săi, înainte de a-şi da ultima suflare, scria Heltai.
Răpus de o săgeată
Unii istorici otomani ai vremii au susţinut că Iancu de Hunedoara ar fi murit atins de o săgeată trasă de un turc, în timpul fugii sale din calea armatei creştine.
„În timp ce nenorocitul acela umbla printre pedestraşii săi şi vorbea, făcând semne cu mâna celor din faţa sa, un gaziu l-a ochit. Făcând să zboare săgeata sa înaripată ca pasărea, el a nimerit îmbrăcămintea sa aurită şi, trecând prin ea, l-a lovit sub braţ. Zbătându-se timp de trei zile, Iancu a murit în cea de-a patra zi. De ruşine, ascunzând că a fost rănit, s-a răspândit în ţara sa şi în popor zvonul că afurisitul acela a murit de ciumă”, scria Tevarih Ali Osman, un cronicar otoman din secolul al XV-lea.
Bonfinius despre moartea lui Iancu de Hunedoara
Cronicarul Antonius Bonfinius, contemporan regelui lui Matia Corvin, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, susţinea că înainte de moarte voievodul ar fi avut următoarea confesiune, în faţa călugărului Ioan de Capistrano, duhovnicul său. „Sunt gata pentru drumul cel mare şi etern. Toată viaţa mea a fost o pregătire pentru primirea acelui prieten bun, care să mă conducă la tronul Atotputernicului meu Domn. L-am servit pe acesta între toate peripeţiile şi vitejiile vieţii, năzuindu-mă să umplu acel loc care mi-a fost încrediunţat. Sper, el va primi graţios pe luptătorul său obosit, care a servit cu credinţă şi-i va oferi odihna în locul păcii eterne, unde sufletul său ahtiază”, relata Bonfinius.
Nu se cunoaşte cu exactitate vârsta pe care Iancu de Hunedoara o avea la moartea sa. Cel mai timpuriu document care certifică prezenţa familiei Huniazilor pe scena istoriei este actul de danie din 18 octombrie 1409 prin care regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte acestuia domeniul Hunedoarei. Iancu s-ar fi născut în anul 1407, potrivit unor istorici, însă alţi cercetători au datat naşterea sa cel târziu în anul 1387. Aşadar, ar fi putut avea 49 de ani la moartea sa ori chiar aproape 70 de ani. Voievodul a fost înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail, iar pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
