Cele mai sinistre temniţe din comunism: locurile în care mii de români au fost exterminaţi prin tortură şi umilinţă
0Mii de români au sfârşit în temniţele regimului comunist iar unele din vechile închisori păstrează amintirile unor atrocităţi greu de descris.
Peste 500.000 de români au fost arestaţi şi întemniţaţi în primele decenii ale regimului comunist pe motive politice. Mulţi dintre ei au avut neşansa să fie găzduiţi în adevărate lagăre ale umilinţei şi morţii. Cele mai şocante mărturii vorbesc despre cruzimile săvârşite asupra deţinuţilor politici de la Piteşti şi Aiud şi suprimarea elitelor aduse la Sighet.
Zarca Aiudului
Penitenciarul Aiud a fost înfiinţat la mijlocul secolului al XVIII-lea, însă din primele decenii de comunism a devenit un loc cunoscut pentru atrocităţile la care au fost supuşi deţinuţii politici, opozanţi ai regimului.
Aici au fost trimişi condamnaţii legionari, cei acuzaţi de crime de război, intelectuali, bancheri, chiaburi, moşieri şi industriaşi. Cel mai temut loc din Aiud a fost Zarca, o clădire veche care ofera condiţii minime de supravieţuire deţinuţilor. Regimul ei includea înfometarea, frigul şi umezeala din celule, izolări, lanţurile şi reprize de tortură. Zilnic, în anii 1940 şi 1950, potrivit unor mărturii ale foştilor condamnaţi, în Aiud mureau 6 – 7 oameni.
„Anul 1950 a însemnat poate cea mai grea perioadă de-a lungul existenţei acestei temniţe. Exceptând camerele mari, cele 312 celule erau populate până la refuz de către cei peste 2.400 deţinuţi, câte 8 în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, aşa fel să nu mai rămână nici o palmă de loc neocupată”, scria Grigore Caraza, în volumul Aiud însângerat.
Iadul elitelor
Închisoarea de la Sighet a fost construită în 1897, iar din 1948 temniţa din nordul ţării a devenit loc de detenţie al opozanţilor regimului comunist. În mai 1950 au fost aduşi aici peste o sută de demnitari români: foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni, unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Au urmat alte loturi de „duşmani ai poporului”, printre care s-au numărat zeci de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Între victimele închisorii Sighet au fost mari personalităţi ale României interbelice: Iuliu Maniu, Sebastian Bornemisa, Radu Portocală, Constantin Argetoianu, Constantin I.C. Brătianu, Dimitrie Burilleanu (fost guvernator al Băncii Naţionale) şi Aurel Vlad. Între anii 1950 şi 1955 nu s-au întocmit acte de deces, pentru cei peste 50 de condamnaţi care au decedat decedaţi (un sfert din numărul deţinuţilor politici de la Sighet) iar familiile lor nu au fost înştiinţate. Potrivit unor mărturii, deţinuţii erau privaţi chiar şi de privilegiul de a privi pe fereastră, iar carcerele în care erau aruncaţi, cu nume de „neagra” şi „sura” nu aveau ferestre. În 1977 închisoarea a fost dezafectată, iar acum clădirea ei a devenit muzeu memorial.
Fenomenul „Piteşti”
Închisoarea Piteşti a fost în anii 1950 locul unuia dintre cele mai monstruoase experimente din timpul regimului comunist: „reeducarea prin tortură” a deţinuţilor politici, mulţi dintre ei fiind tineri şi studenţi care îşi manifestaseră adversitatea faţă de comunişti sau apartenenţa la doctrina legionară. Eugen Ţurcanu (1925 - 1954), unul dintre cei mai faimoşi torţionari ai anilor 1950, ar fi fost ales să pună în practică, prin tortură, experimentul „reeducării”.
„Dezumanizarea (reeducarea) studenţilor a început pe data de 15 mai 1949, la camera 1 corecţie, prin atacul lui Ţurcanu şi al bandei lui asupra celor 20 de studenţi medicinişti din cameră. Atacul s-a dat în complicitate cu administraţia închisorii. Timp de câteva săptămâni, studenţii au fost torturaţi zi şi noapte, fără întrerupere, până când, rând pe rând, au căzut. Creierele le-au fost şterse, ei au fost imbecilizaţi şi transformaţi in bestii, în roboţi, care executau ordinele lui Ţurcanu cu o conştiinciozitate şi fidelitate de neimaginat. În felul acesta, Ţurcanu şi-a creat o echipă de aproximativ 20-30 de ajutoare cu care a distrus în continuare, în formă de avalanşă, pe toţi studenţii până la ultimul”, scria Octavian Voinea, în volumul „Masacrarea studenţimii române”. Bătaia cea mai obişnuită era cu pumnii şi ciomagul, însă torţionarii din Piteşti apelau şi la metode care întreceau prin sadism orice imaginaţie.
Jilava – locul umilinţei
Veche de peste un secol, închisoarea Jilava are o istorie zbuciumată. A fost loc de detenţie pentru mii de ţărani arestaţi în timpul Răscoalei de la 1907, apoi închisoare militară şi a prizonierilor de război, iar în 1940 a fost locul unuia dintre masacrele cele mai odioase comise legionari. În 26/27 noiembrie, în celulele de la Jilava au intrat grupuri de legionari înarmaţi, care au ucis 64 de deţinuţi politici, foşti demnitari şi funcţionari de stat. A devenit, în anii de comunism, unul dintre centrele de detenţie pentru deţinuţii de drept comun cu pedepse aspre, dar şi pentru deţinuţii politici.
„Jilava este închisoare subterană, la o adâncime apreciabilă, iar deasupra ei creştea iarbă şi păşteau vitele. Ca paznici gardieni, fuseseră concentraţi acolo cei mai cruzi oameni din celelalte închisori din ţară. Regimul era înfiorător. Într-un salon de 30-35 de locuri, erau înghesuiţi 150, 180 şi chiar 200 de condamnaţi. Oamenii stăteau în şezut, ocupând fiecare centimetru pătrat, dormind chiar şi pe sub paturi. Pereţii erau groşi de 2 metri, ferestrele aveau obloanele bătute în cuie, iar paturile de fier erau suprapuse pe patru rânduri. Din cauza căldurii care se făcea acolo, deţinuţii stăteau în pielea goală, uzi de transpiraţie, leşinau foarte des iar cei bolnavi de inimă treceau ca fulgeraţi pe lumea cealaltă. Neavând loc unde să dorm, m-am culcat pe pervaz, cu capul înspre geam. În cameră, era un butoi metalic, de circa 200 litri, fără capac, unde bieţii de noi, urcaţi pe un postament, ne făceam nevoile, rând pe rând, înfruntând jena faţă de ceilalţi. Nu ni se dădea hârtie igienică sau ziare de teamă să nu le folosim la scrierea unor mesaje. Mirosurile pestilenţiale deveneau insuportabile, mai ales vara, iar tineta era evacuată la 2-3 zile, în acest fel adăugându-se încă o atrocitate la celelalte deja existente”, relata Grigore Caraza, în volumul „Aiud însângerat”.
Teroarea de la Gherla
Veche din toamna anului 1785, când din ordinul împăratului Iosif al doilea, vechea cetate de la Gherla a fost transformată în închisoare, Gherla a fost până în 1964 loc de detenţie pentru opozanţii reginului comunist. Aici au fost încarcerate o mulţime de personalităţi ale românilor, printre ele numărându-se Richard Wurmbrand, Justin Pârvu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu şi Vasile Voiculescu. Unul dintre locurile de temut ale sale erau carcerele „inventate” de colonelul Petru Goiciu.
„În ticăloşia de care era stăpânit a inventat la Gherla nişte carcere de dimensiunea unui coşciug, în care deţinuţii pedepsiţi trebuia să stea în picioare pînă la şapte zile. Mulţi au decedat în carceră sau după ce au scăpat de acolo”, relata Octavian Voinea, în volumul „Masacrarea studenţimii române”, de Gheorghe Andreica.
Chinuirea deţinuţilor politici se făcea permanent, fie prin lipsa de mâncare sau alimente, fie prin bătaia ce se aplica, fără motiv, numai din dispoziţia de a tortura pe cei lipsiţi de orice apărare, relata Cicerone Ioniţoiu, autor al volumului „Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. III”.
„De dimineaţa, până seara, nu aveai dreptul să stai întins pe pat, ci numai la marginea lui, cu ochii la uşă, sau să te plimbi. Atunci când ieşeai la plimbare trebuia să treci fuga, printre bâtele miliţienilor, pentru a nu fi lovit. Tinerii scăpau mai uşor, dar bătrânii care nu puteau fugi erau bine ciomăgiţi, în hazul brutelor”, rememora autorul.
Vă recomandăm şi:
Bancul interzis de comunişti pentru care românii erau trimişi în închisoare
Se încarcă comentariile...
