Ultimii meşteri fierari ai României. Pe urmele unui meşteşug tradiţional celebru, acum pe cale de dispariţie
0
Străvechiul meşteşug al prelucrării fierului doar cu ciocanul, focul şi nicovala mai este practicat în judeţul Galaţi doar de câţiva septuagenari, care se tem, pe bună dreptate, că meseria se va stinge odată cu ei.
Oricât ar părea de ciudat în era tehnologiei din ce în ce mai avansate, fierăria lui Costică Neacşu (75 ani), din satul Independenţa (judeţul Galaţi), e renumită în mai multe judeţe. Ce-i drept, e pusă strategic, chiar în buza drumul naţional DN25 ce leagă Galaţiul şi Brăila de Tecuci (şi, apoi, de restul Moldovei), ceea ce înseamnă că pe lângă ea trec zilnic mii de maşini, iar curiozitatea oamenilor se demonstrează a fi cel mai eficient instrument de marketing.
Însă nea Costică habar n-are ce-i acela marketing. I se înoadă limba-n gură când încearcă să pronunţe cuvântul, dar n-are nicio ezitare în a-şi identifica uneltele de fierărie după complicatele nume de origine ba germană, ba evreiască, ba ţigănească. Aflăm de la el ce-i un „şlihthamăr“ şi un „mutărhamăr“, apoi ne arată foalele, barosul, nicovala, platbanda şi pânzuitorul.
Le ştie bine şi le mânuieşte cu o îndemânare uluitoare. „D-apoi, domnule. Eu fac treaba asta de aproape şaptezeci de ani. Aveam şase ani când am intrat prima dată în fierărie, să dau la foalele mici – că pe alea mari nu le puteam mişca – şi de atunci n-am vrut să mai plec. Mi-a plăcut, n-am ce să zic, meseria asta, dar şi ea mi-a dat multe la timpul ei“, mărturiseşte Costică Neacşu.
„Potcoava a fost inima fierăriei“
Acum şase decenii, când deja era un fierar în toată regula, la baza meseriei stăteau potcoavele. „Se începuseră ceapeurile (n.r. – Cooperativele Agricole de Producţie), dar încă nu se strânsese şurubul aşa de tare ca după 1980. Prin 1957-1958, tot omul avea cai şi căruţă, nu erau maşini ca acuma, iar la fierărie se încălţau şi caii şi căruţele. Potcoveam şi 10-12 cai pe zi, iar la căruţe era de treabă, nu glumă, că nu erau cauciucuri ca acuma, ci şină de fier pe roată, iar sudura de-abia auzisem de ea. Făceam totul la ciocan şi nicovală. Potcoava o fost inima fierăriei“, spune fierarul.
Pe cât e de luminos e la faţă atunci când povesteşte despre trecutul meseriei, pe atât de tare se întunecă în momentul în care vine vorba despre prezent. Un prezent în care munca meseriaşului a fost înlocuită de maşini, produsele unicat de produse de serie, lucrurile făcute să ţină câteva vieţi de „porcării chinezeşti care se rup în cinci minute“.
„Să vă arăt un topor făcut de mine acum 40 de ani. L-a adus omul să i-l pânzuiesc (n.r. – ascuţire ce implică şi tratament termic). Mai ţine o viaţă de om. Păi, se compară cu rahaturile pe care le găsim de-a gata acuma? Rupi trei topoare ca să tai un copac şi tot nu termini treaba. Care e prea moale, care are lama prea iute şi plezneşte, care are bucşa (n.r. – partea în care intră coada) slabă şi se rupe. Nu mai găseşti lucruri serioase în zilele astea“, conchide Costică Neacşu.
Acum 40-50 de ani în fierăria din Independenţa era ca-n poiana lui Iocan. Zeci de oameni erau acolo mai mereu, care cu treabă , care la căscat gura, iar afacerile mergeau excelent. Acum, muşterii au cam dispărut, odată cu caii şi cu căruţele. Noroc cu curioşii, care se opresc la fierărie ca la un muzeu viu, cerând deseori permisiunea meşterului să intre şi să vadă.
„Unii mă roagă să lucrez ceva, ca să vadă cum se face. Dar ce să lucrezi dacă n-ai comandă în acel moment? Potcoavele se fac după cal, nu după ureche! Unora le-am mai arătat cum se face o caia (n.r. – cui pentru potcovit) sau un cui. Li s-a părut nu ştiu cum că am ciocănit fierul minute în şir pentru un cui. Păi, domnule, aşa era munca noastră: cu multă sudoare. Ăştia de acuma nu ştiu cum e treaba cu sudoarea. Toată ziua îs la televizor, la calculator şi la telefon. Nu mai au timp să muncească“, spune meşterul.
De la bunici la nepoţi
Costică Neacşu n-a învăţat prea multă carte. Doar vreo trei clase, făcute printre timp. Nu se prea obişnuia să mergi la şcoală în acele vremuri. Şi-apoi, cei mai buni dascăli pentru meseria pe care îşi dorea să o practice – fierăria, adică – îi erau la îndemână: tatăl, unchiul şi bunicul. Aşa că a pus osul la treabă, iar pe la vreo 12 ani a primit ciocanul lui şi lucrări de făcut.
N-a avut de la început propria nicovală, aşa că se strecura la cea a tatălui său, dacă o prindea liberă sau bătea fierul pe o mică bucată din oţel desprinsă din resturile unui tanc nemţesc avariat de bombe şi abandonat ruginii pe dealurile de lângă sat. „Bate fierul cât e cald, se zice. Şi am bătut. O grămadă de fier. Şi pentru bani, şi pentru ceapeu. Că nu mă lăsau în pace. Mă chemau tot timpul şi-mi ziceau: tovarăşe, trebuie să faci şi pentru colectiv! Făceam, ce era să fac? Că altfel îmi închideau fierăria“, îşi aminteşte Costică Neacşu.
În general, „şcoala de fierari“ s-a făcut, în familia Neacşu, de la bunici la nepoţi, căci bătrânii au avut mereu mai multă răbdare decât cei în floarea vârstei. Nea Costică nu-şi mai aminteşte câţi dintre înaintaşii lui au fost fierari, însă e convins că aşa a fost de când lumea, căci până la fiii lui nimeni din neam nu s-a ocupat cu altceva decât cu prelucrarea fierului.
Deşi fiii au trecut la meserii mai căutate, aducătoare de salariu sigur, unii dintre nepoţi parcă-parcă şi-ar dori să desluşească tainele fierăriei. „Unul dintre nepoţeii mei – are 10 ani – mi-a zis că deşi vrea să înveţe carte şi să fie om mare, tot vrea să-l învăţ şi fierărie. Mi-a zis că nu-mi dă voie să mor până când nu-l învâţ tot-tot, aşa cum trebuie. Aşa că mai am o grămadă de treabă pe lumea asta“, zâmbeşte şugubăţ moşul.
Costică şi verii lui
Cât e judeţul de mare, în afară de Costică Neacşu mai găseşti în Galaţi doar alţi trei-patru fierari care să lucreze după vechile cutume şi cu vechile unelte ale meseriei. Unul dintre aceştia se numeşte Constantin Neacşu, are atelierul în satul Lieşti şi e văr primar cu Costică Neacşu de la Independenţa. Are 78 de ani şi nu prea mai lucrează – deşi zice că puterile l-ar mai ţine – pentru că s-au cam subţiat comenzile. „Potcoave la Mercedes nu poţi pune“, glumeşte fiul acestuia, şi el tot Constantin, care a lăsat fierăria tradiţională pentru lăcătuşerie.
Un al fierar renumit în nordul judeţului Galaţi este Gheorghe Didilă (zis Mihai), un meşter de 71 de ani din cunoscutul sat Toflea (de unde se trage şi omul de afaceri Gruia Stoica, supranumit „regele căilor ferate din România“).
Didilă a renunţat la potcovit de mai bine de două decenii şi, o vreme, a făcut obiecte de tip artizanat pentru o serie de magazine de lux din ţară. Apoi, comenzile au scăzut şi pentru acestea, aşa că mai lucrează doar ocazional. Printre altele, este foarte căutat de sculptori, care preferă dălţile făcute de el, însă nu se dă în lături nici de la făcut o secure sau un topor. „Cu toporul făcut de mine tai fierul, domnule, şi nu se strică în gură“, îşi laudă el marfa.
Se încarcă comentariile...
