Secretele manuscriselor de la Marea Moartă şi legătura lor cu ascunzătorile unor comori

Foto: paranormal-mistere-conspiratii.blogspot.ro

Manuscrisele de la Marea Moartă reprezintă un nume generic atribuit unor documente antice, ce au fost descoperite în peşterile de la ţărmul vestic al Mării Moarte între 1947 şi 1956. Legenda spune că primul manuscris ar fi fost descoperit de un tânăr beduin, care căuta o oaie rătăcită prin canioanele şi peşterile ce împânzesc dealurile de pe malul mării.

Tânărul beduin care a găsit primul manuscris de la Marea Moartă, a intrat într-una dintre peşteri şi a descoperit un adevărat depozit de ceramică veche, iar în multe vase din lut se găseau texte vechi, scrise pe papirus sau pe piele, scrie Joel Levy în cartea ”Istorii pierdute”.

În 1952 au fost descoperite într-o peşteră două rulouri din foiţă de aramă într-un vas de lut, ce conţineau un inventar cu 64 de poziţii. Pe primele 63 de poziţii sunt enumerate ascunzătorile unor comori, cât şi indicaţii pentru a ajunge la acestea.

Lista comorilor este variată, pornind de la diverse cantităţi de aur şi argint şi până la podoabe, veselă din aur şi argint, ori suluri de manuscrise. Conform unor evaluări efectuate de specialişti, ar fi vorba de nu mai puţin de 26 de tone de aur şi 65 de tone de argint, care împreună cu celelalte materiale ar valora aproximativ 2 miliarde de dolari, se menţionează în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Manuscrisul de aramă reprezintă visul oricărui căutător de comori: se dau indicaţii precise despre localizarea comorilor, fără coduri secrete sau chei. Există o singură problemă: indicaţiile către locaţiile unde se află comorile presupun cunoştinţe anterioare, fără de care informaţiile sunt inutilizabile.

Iată cum sună un pasaj din manuscrisul amintit: ”În puţul de sare care se află sub trepte: 42 de talanţi. HN În grota dinapoca fosta incintă de spălare: 65 de lingouri de aur THE În cămara în care se ţin lemnele de foc, la mijloc la fund: vase şi şapte talanţi de argint. În cisterna care se află vizavi de Poarta de este, înlăuntrul ei, la 19 cubiţi distanţă se află vase, iar în conduct ace intră în cisternă, 10 talanţi. DI În rezervorul de sub zidul de est, la buza stâncii: şase containere cu argint.”

Dacă nu ştii locaţia la care se referă textul, indicaţiile sunt practic inutile. De aici şi marea dilemă a arheologilor şi căutătorilor de comori. La toate acestea se adaugă şi faptul că traducătorii textelor au realizat traduceri diferite ale manuscriselor şi chiar dacă sunt variaţii minore, ele sunt esenţiale pentru localizarea comorilor, precizează Joel Levy în cartea sa.

Cine a scris manuscrisele?

Traducerea a fost mult îngreunată de ebraica foarte arhaică în care au fost scrise manuscrisele, dar şi de tehnica scrierii. Manuscrisele au fost scrise prin apăsare cu stilul pe foiţe de cupru, ceea ce a îngreunat mult munca traducătorilor, deoarece acestea sunt acum extrem de greu de descifrat.

Istoricii au presupus şi că scribul care a realizat această operaţiune era analfabet, el reproducând practic doar semnele pe care le avea scrise pe un pergament sau papirus. Acest lucru este plauzibil, ţinând cont că era vorba de inventarul unei comori, iar scribul nu trebuia să ştie despre ce era vorba, se detaliază în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Câteva dintre grotele unde au fost descoperite manuscrise FOTO jurnalspiritual.eu

Marea întrebare care se pune este cine a scris manuscrisele de la Marea Moartă? Istoricii susţin că manuscrisele au fost cel mai probabil ascunse în jurul anului 70 d. Ch. pentru a le feri din calea romanilor, care porniseră într-o expediţie de înăbuşire a revoltei evreilor.

Majoritatea cercetătorilor s-au pus de acord că cei care au ascuns manuscrisele făceau parte din comunitatea Qumran, ale cărei ruine se află în apropierea peşterilor de la Marea Moartă şi care au fost probabil masacraţi de romani la scurt timp după aceea, opinează Joel Levy în cartea sa.

Căutarea tezaurului, între goana după comori şi fanatism religios

Iniţial, a existat un dubiu serios vizavi de autenticitatea manuscriselor, mulţi istorici considerând că acestea au fost scrise ca o strategie antică de intoxicare. În urma verificărilor ulterioare, s-a ajuns la concluzia că tezaurul din manuscrisele de aramă este cât se poate de real, iar acestea au fost scrise pentru a proteja ofrandele şi tributurile pe care Templul din Ierusalim, centrul iudaismului la acea vreme, le primea de la evrei, se consemnează în lucrarea ”Istorii pierdute”.

De altfel, anumite menţiuni din manuscrise vin să întărească acest lucru: ”printre ruinele de la Kohlit: vase, tribut către stăpânul popoarelor şi ornamente rituale”. Concluzia este că manuscrisele au fost scrise din ordinul autorităţilor de la Ierusalim, care, sub presiunea războiului, au dorit să ascundă comorile din Templu.

Există cercetători care atribuie şi o valenţă religioasă manuscriselor de la Marea Moartă. Aceştia consideră că tezaurul ar cuprinde şi ornamente rituale de mare valoare, cum ar fi platoşa lui Aaron şi Arca Legământului, iar această aserţiune nu a făcut altceva decât să dea apă la moară celor care vor să reconstruiască Templul lui Solomon, pregătindu-se pentru sfârşitul lumii, scrie Joel Levy în cartea sa.

Pentru ca acest lucru să se întâmple, ar fi nevoie şi de recuperarea artefactelor ritualice din Templu, dar şi de purificarea locului din jurul acestuia. Prin urmare, căutarea comorilor de la Marea Moartă s-a transformat într-o competiţie spirituală, în jurul Apocalipsei, ce poate avea implicaţii politice şi militare serioase în regiune.

Ţinând cont de sensibilitatea foarte mare a cultelor din regiune, arheologii şi căutătorii de comori trebuie să extrem de atenţi pe viitor unde caută comorilor enumerate în manuscrisele de la Marea Moartă, deoarece orice cercetare fără autorizaţie le-ar putea fi fatală.

Pe de altă parte, mulţi istorici sunt de părere că dacă a existat într-adevăr un tezaur, acesta a fost cel mai probabil prădat de-a lungul secolelor de romani, sarazini, bizantini şi alte naţii de cuceritori care au trecut pe acolo, astfel că locaţiile detaliate în manuscrise s-ar putea dovedi inutile, se concluzionează în lucrarea ”Istorii pierdute”.