Povestea fabuloasă de viaţă a lui Cătălin Geru, cel mai mare hocheist al României: „După 29 de ani de hochei, am vrut să fac şi altceva. M-am angajat la Carrefour“

0
0
geru 1

Numele lui Cătălin Geru (46 de ani) este sinonim cu performanţa în hochei, având la activ, în cei 29 de ani de carieră, peste 150 de selecţii la echipa naţională, 15 titluri de campion cu Steaua şi unul cu Dunărea Galaţi şi 900 de puncte marcate în campionat

Cătălin Geru, cel mai titrat hocheist din istoria României, a dat de nenumărate ori nota valorii sale deopotrivă ca sportiv şi ca om.

La încheierea unei cariere de 29 de ani, am vorbit cu Cătălin Geru despre perioada comunistă, când hocheiştii aveau condiţii demne de NHL, cel mai puternic şi cunoscut campionat de hochei din lume, despre momentul despărţirii de Dunărea Galaţi, clubul unde a luat pentru prima dată contact cu pucul şi crosa, despre perioadele de glorie, dar şi despre momentele mai puţin fericite din viaţa sa.

Nu a regretat niciodată că a jucat hochei, iar dacă astăzi ar avea şansa să o ia de la capăt, ar face-o fără regrete. Chiar dacă nu întotdeauna s-a simţit apreciat  la Galaţi, unde s-a întors de fiecare dată pentru a ajuta clubul Dunărea să se bată cu greii din campionat, Steaua şi Miercurea Ciuc, pentru un loc pe podium.

Cătălin Geru a jucat hochei până la 45 de ani, un record în sine. Nemulţumit de modul în care a fost gestionată retragerea sa de către clubul la care a început să joace hochei, s-a autoexilat la Brăila, unde şi-a început cariera de antrenor şi a pornit un proiect ambiţios pentru copiii care vor să înveţe să folosească crosa şi pucul, fără riscul de accidentări.

„Weekend Adevărul“: Care este prima ta amintire din copilărie legată de hochei?

Cătălin Geru: A venit primul meu antrenor la şcoală, Radu Şerban, şi a întrebat cine vrea să meargă la hochei.  Eu cred ca am avut emoţii, eram timid. Nu am spus nimic. M-a întrebat dacă vreau să fac hochei, eu am zâmbit şi i-am spus că vin cu părinţii. Am pus patinele în picioare pentru prima dată la patinoarul din Galaţi. Aveam 7 ani, mă duceau mama şi tata la patinoar. Nu am să uit niciodată acele momente.

Ai avut un mentor în acest sport?

Antrenorul Stelian Rusu şi-a pus amprenta pe mine şi ca jucător, şi ca om. El a fost responsabil, de fapt, pentru toată generaţia mea. Într-un singur an nu am ieşit campion
la copii cât a fost el antrenor, ca să vă faceţi o idee despre valoarea lui.  Era un antrenor sever când venea vorba de hochei, dar şi în societate. Nu cerea ceva ieşit din comun, dar a făcut educaţie cu noi. El avea o vorbă: „dacă nu eşti valoros, măcar frumos să fii“. Ţinea mult la aspectul ăsta: să nu ne facem de ruşine. Când ieşeam undeva, trebuia să fim impecabili, nu se putea altfel. Din generaţia mea a format 10-12 jucători şi toţi am făcut lucruri importante în echipele de club unde am jucat şi la naţională.

Hocheiul este un sport destul de dur. De ce ai ales să mergi pe acest drum?

Echipamentul îţi oferă o protecţie aproape totală şi nu mi-am făcut niciodată probleme legat de asta. În plus, m-a ferit Dumnezeu de accidentări grave, dar au fost cazuri când am fost lovit intenţionat. Să vă povestesc. Într-un
meci dădusem două goluri şi un jucător de la echipa adversă m-a lovit serios fiindcă a vrut să mă scoată din competiţie. Mi-am oprit sângerarea şi am continuat. Nu aş fi renunţat niciodată pentru aşa ceva. Cei mai tineri sunt mai mămoşi, dacă îi loveşti puţin, nu mai joacă. Oricum, sunt generaţii total diferite. Copiii mei mă întreabă dacă mă jucam pe Playstation, dar pe vremea mea, noi jucam „Câte ouă are baba“ şi „Castelul 1,2,3“.

Cea mai mare notă la Limba Română

Cum ai împăcat şcoala cu hocheiul?

Eu la şcoală am fost destul de bun, deşi poate mulţi nu ar crede. Până în clasa a opta, am luat premiu sau menţiune. Diriginta chiar îi spunea mamei să nu mă mai lase la hochei, pentru că eram bun la învăţătură şi se gândea că aş putea face şi altceva în viaţă. Nu-mi pare rău. Dacă m-aş mai naşte o dată, tot hochei aş alege să fac. Când se dădea Bacalaureatul, eu eram în Japonia, la campionatul mondial. Cu toate astea, la proba de limba română am luat printre cele mai mari note din clasa mea, deşi eu voiam doar o notă de trecere. Nu că nu aş fi ştiut, dar nu aveam timp să învăţ. Aveam la un moment dat şi 400 de absenţe. Unii profesori mă înţelegeau, le mai duceam o pungă de cafea şi aşa se rezolva treaba. Culmea, la sport am avut media 7. Profesorul mi-a spus să vin să dau nişte norme de control. I-am spus că nu mai vin, aşa că mi-a pus un 10 şi un 4, iar media a fost 7.

Veneau fetele să te vadă la meciuri?

Veneau colegele de la şcoală. Când ai rezultate, şi lumea te vede altfel. Atunci oricum venea mai multă lume la competiţii decât acum. Eu am avut o prietenă şi nu mă mai uitam după altele. Aşa eram eu atunci. Poate alţii ar spune că am greşit, dar eu cred că asta este o gândire sănătoasă.

Trei goluri la 18 ani

Care e cea mai plăcută amintire din perioada adolescenţei legată de hochei?

Când am câştigat Cupa României la Galaţi a fost un moment deosebit. A fost competiţia care mi-a deschis drumul către Steaua. Am fost declarat cel mai bun jucător al turneului. I-am bătut în finală pe cei de la Dinamo şi eu am dat trei goluri la 18 ani. Cei din generaţia mea erau foarte dornici de afirmare. Vorbesc în special de cei care am fost în Japonia. Păi atunci nu se punea problema să nu fie gheaţă la patinoar, chiar dacă era luna aprilie. Şi ăsta este un singur exemplu despre ce condiţii aveam în perioada comunistă. Acum este interes scăzut faţă de acest sport şi e mare păcat. Nu s-a mai investit aproape deloc în patinoare.

geru 5

Cătălin Geru (primul din stânga) la juniori Foto: Adevărul

Să rămânem, deocamdată, în zona copilăriei şi adolescenţei. Ai câştigat numeroase trofee când erai junior...

Câştigasem la pas cu toate celelalte echipe. Îi băteam pe toţi la diferenţe de cinci-şase goluri. De cele mai multe ori câştigam la pas, lejer. Vorbim de campionate ale României, nu de o competiţie în curtea şcolii. Noi, de când eram copii, aveam ambiţia să dăm cât mai mult, să fim cât mai buni. Era acel spirit de competiţie, care te impulsionează să faci tot ce ţine de tine pentru a fi cel mai bun.

De ce antrenor te-ai legat sufleteşte cel mai mult?

Cum am mai spus, Stelian Rusu a fost cel mai apropiat de noi la juniori. La seniori, pot să spun că Ion Ioniţă a fost cel mai apropiat sufleteşte şi pentru echipă, şi pentru noi. Punea băieţii pe primul plan. Când aveam nevoie de ceva, făcea pe naiba în patru şi rezolva. Şi el a fost jucător şi înţelegea bine prin ce treceam. Este foarte important să fi fost în pielea celui pe care îl antrenezi, pentru că doar aşa poţi ajuta cel mai mult.

Campion cu Steaua, petrecere de două zile

Ai participat în acea perioadă şi la un campionat european, şi la unul mondial. Succesul nu a fost copleşitor pentru tine?

Am fost întotdeauna o persoană echilibrată şi pe teren, dar şi în viaţă. În 1987, am câştigat grupa B la Campionatul European. Am bătut echipe cu tradiţie în hochei, cum ar fi Danemarca, Elveţia. Acum nu te mai poţi atinge de ele, îţi scot hocheiul din cap. Păi ce bază de selecţie a jucătorilor au ei şi ce bază avem noi? Atunci ni se creau toate condiţiile. Asta nu se înţelege acum. Nu sunt vreun nostalgic după perioada comunistă, dar uitaţi-vă ce performanţe a avut Steaua în acea perioadă la fotbal. Pentru că pe teren nu intra Valentin Ceauşescu, ci intrau jucătorii. Aşa a fost şi la hochei.

Egal cu ruşii, rezultat extraordinar

Junior fiind, ai ajutat România să obţină un loc în prima divizie la Campionatul European. A fost greu?

Într-un an am ieşit campion cu Steaua, şi am petrecut două zile. Am băut cu cei de la Miercurea Ciuc şi dimineaţa am plecat în cantonament cu naţionala. Nu a zis nimeni nimic. Rivalitatea cu cei de la Miercurea Ciuc era doar pe gheaţă. Pe gheaţă eram adversari, dar în afara ei, ne înţelegeam excelent. Ăsta este un alt aspect pe care mulţi nu îl înţeleg. Poţi să dai totul pe gheaţă, iar apoi să stai de vorbă cu adversarul. Dacă eşti integru, nu trebuie să-ţi faci probleme că lumea ar putea interpreta altfel.

Ai fost unul dintrei cei mai precoce hocheişti din istoria României. Care a fost meciul care te-a marcat în perioada junioratului?

A fost un meci în 1986, la Campionatul European de juniori în Germania. Aveam 16 ani şi am jucat cu Finlanda şi cu Suedia şi ne-au bătut cu 22-1, respectiv cu 18-1, iar pentru noi a fost un şoc mare. Nu ne-a venit să credem. Diferenţa de valoare era uriaşă. Aveau o bază de selecţie mult mai mare decât noi. Pe de altă parte, în 1987, la turneul prieteniei, a venit naţionala Rusiei, cu jucătorii de 16 ani, iar noi am jucat cu jucătorii de 18 ani, şi am făcut 1-1. A fost un rezultat extraordinar pentru noi, pentru moral, pentru că ruşii aveau o valoare foarte mare, chiar şi la acea categorie de vârstă. ;

Oricum, sunt generaţii total diferite. Copiii mei mă întreabă dacă mă jucam pe Playstation, dar pe vremea mea, noi jucam «Câte ouă are baba» şi «Castelul 1,2,3».

„Trăiam din premieri, salariul era bacşiş“

La 18 ani, cu tine pe teren, Dunărea Galaţi învingea Dinamo, iar tu marcai trei puncte. Putem spune că acela a fost începutul carierei tale ca hocheist la seniori?

Pot spune că a fost competiţia care mi-a schimbat cariera ca hocheist. Datorită acelei competiţii am plecat la Steaua. Mi s-a făcut o ofertă şi am plecat pur şi simplu. Nu regret alegerea făcută, am avut nişte condiţii excepţionale. Nu am luat salariul şase luni şi jumătate, trăiam din premieri, iar salariul era bacşiş.

La Steaua ai plecat imediat. De ce ai ales să faci acest pas?

Steaua era o echipă de tradiţie, Dunărea era o echipă de locul trei, patru. Am plecat trei-patru jucători la Steaua, trei-patru – la Dinamo şi aşa s-a dus echipa de la Dunărea Galaţi.

geru 2

Cătălin Geru şi-a câştigat notorietatea la Steaua Foto: Adevărul

Câte campionate ai câştigat ca jucător de hochei şi cu ce echipe?

Cu Steaua am câştigat 15 titluri de campion şi unul cu  Dunărea Galaţi.

Dar cupe ale României?

Am câştigat 16 cupe ale României cu Steaua şi una cu Dunărea Galaţi.

Patru-cinci eliminări într-un sezon

Ca jucător, erai nervos pe teren? Îţi înjurai adversarii sau te băteai cu ei?

În toată cariera mea de jucător nu m-am bătut niciodată. Într-un sezon hocheistic nu ştiu dacă aveam patru-cinci eliminări, iar alţi jucători au patru-cinci eliminări într-un meci. Asta ca să faci o comparaţie. Mă enervam că nu reuşeam să fac ce voiam pe teren, dar nu îi loveam. Alţii mă mai provocau, dar eu nu le dădeam importanţă, îmi vedeam de jocul meu.

Ai avut accidentări severe?

La un moment dat, nu mai puteam nici să merg pe stradă din cauza herniei de disc, darămite să mai joc. Am jucat o perioadă cu o centură, ca o chestie suplimentară de protecţie, pe lângă echipament.

Jucând la Steaua, ai fost încadrat în armată. Te şicanau superiorii pentru că erai plecat mai mereu în cantonamente?

Nu am avut probleme la Bucureşti, pentru că toţi sportivii de la Steaua erau încadraţi şi în armată. Când am revenit la Dunărea Galaţi, a fost un episod amuzant. Comandantul unităţii militare unde eram încadrat mi-a spus că nu vrea să audă de hochei în timpul serviciului, dar după ce a venit la patinoar la un meci de-al meu, a lăsat-o mai moale. Mi-a spus că pot să joc hochei fără probleme.

Duminicile mondene ale hocheiştilor

Trăgeaţi nişte chefuri de pomină pe oriunde vă duceaţi. Povesteşte-mi despre ele.

Când ieşeam campioni cu Steaua, le aduceam pe Andreea Bănică, Ana Lesko. Am fost invitaţi la „Duminica în familie“, la Mihaela Rădulescu. Făceam meciuri demonstrative cu Dan Negru, Ovidiu Concea, Simona Gherghe, Liviu Vârciu, Simona Pătruleasa, Roxana Ionescu. O făceam pentru spectacol, pentru oameni. Închiriam un club în Bucureşti şi ne distram toată noaptea. Nu mai aveam niciun meci, ne puteam face de cap. Nu puteai totuşi să te faci de băcănie, dar mai era câte un coleg care mai sărea calul. Ca să rezişti la băutură, trebuie să ai ceva „activitate“ zilnică.

Petrecerile nu vă afectau prestaţia din teren?

În timpul sezonului, nu ne băgam la aşa ceva. Mergeam la o bere, dar eram profesionişti, pentru că dacă ne-am fi făcut de cap tot timpul, nu am fi avut rezultatele pe care
le-am avut cu echipa. Dacă era ceva de sărbătorit, nu mă dădeam în lături, dar făceam totul cu măsură, pentru că aşa sunt eu. Nu pierdeam nopţile aiurea.

Cum s-a împăcat viaţa personală cu cea de hocheist?

Au fost şi sacrificii, au fost şi lucruri bune şi altele mai puţin bune. Eu nu am să regret niciodată că am stat 20 de ani la Steaua. Acum iau pensie de la armată, e un venit pe care îl primesc lunar, dar patru luni stăteam acasă. Făceam antrenamente singur, ca să îmi menţin forma. Era convenabil să stau la Galaţi, să mă antrenez şi să iau bani.

Ai fost căsătorit de mai multe ori. Cât a contat cariera de hocheist în aceste momente din viaţa ta?

Poate şi cariera de sportiv a contat la acest aspect, dar sunt oameni care pleacă pe apă
10-11 luni şi îşi păstrează relaţiile. Nu consider că o relaţie s-a terminat doar pentru că eşti sportiv. Eu am făcut tot ce a ţinut de mine pentru a păstra relaţiile. Sunt oameni care şi-au pus capăt zilelor, nu e cazul meu, pentru că nu sunt genul care să gândească la extreme. Acum am o relaţie, dar vreau să spun ceva. O hârtie dovedeşte că doi oameni sunt căsătoriţi şi cam atât. Ceea ce contează este legătura sufletească.

Ai doi copii. Doreşte vreunul dintre ei să îţi calce pe urme?

Am un băiat de 9 ani, Gabriel, şi o fată de 20 de ani, Simona. Băiatul vrea să facă hochei, dar mamei lui îi e teamă că o să răcească, o să se îmbolnăvească. A fost cam mămoasă cu el, dovadă că acum băiatul chiar răceşte cam des. L-am dus pe gheaţă, îi place, dar să vedem ce urmează. Dacă mă ocup de el, poate să iasă un hocheist valoros. O să vedem. Bătăios este. Mama lui nu are încotro, trebuie să îl lase. Şi fiica mea are sămânţă de sportiv în ea, a obţinut locul 2 la un concurs de dans sportiv.

Spre sfârşitul carierei tale au venit momente mai dificile. Ai ajuns chiar să lucrezi într-un supermarket. Cum s-a întâmplat asta?

Nu voiam să mai stau acasă. Aşa că m-am dus să lucrez la Carrefour. Nu a fost vorba că nu aveam ce pune pe masă, aşa cum greşit s-a tot vorbit, ci a fost o ambiţie a mea, de a face şi altceva, după 29 de ani de hochei. Eu aş fi vrut să fiu antrenor, dar dacă nu s-a putut, asta e.

Ştiu că lumea te recunoştea şi se oprea să te salute. Nu a fost umilitor pentru tine?

Nu a fost cazul. Nu a fost nicio problemă, m-am pozat cu oamenii, mulţi cereau şi un autograf. Nu a fost nimic umilitor. Munceam, nu dădeam în cap. Când a auzit directorul de la Carrefour că lucrez acolo, a venit să vorbească cu mine. Mi-a spus că pot să îmi iau liber pentru a juca hochei în weekend. A fost un gest frumos, pentru că putea la fel de bine să nu facă asta şi nu aş fi mai fi putut intra pe gheaţă. Am plecat de la magazin pentru că s-au făcut investiţii la Dunărea şi s-a putut pleca atunci în cantonament o lună. ;

„Avem cinci patinoare în toată ţara. E trist“

„Weekend Adevărul“: Ai jucat neîntrerupt la Steaua timp de 15 ani, iar apoi ai revenit la Dunărea Galaţi, pentru a pleca din nou la clubul din Bucureşti. Ce s-a întâmplat?

Cătălin Geru: Am încercat să facem ceva la Galaţi şi, din păcate, nu s-a putut. Primul meu antrenor, Stelian Rusu, mi-a propus să ridicăm hocheiul gălăţean şi am fost de acord. Nu s-au găsit însă bani pentru a mai aduce şi alţi jucători de valoare, pentru că doar aşa te puteai bate cu Steaua şi Miercurea Ciuc. În 2000, aveam 30 de ani, iar cei de la Steaua mi-au propus să mă întorc, iar pentru că nu puteam să ajut Dunărea Galaţi în condiţiile de atunci, am plecat din nou şi am mai luat încă cinci titluri de campion.

De ce club te simţi mai apropiat sufleteşte?

Dacă e să judec prin prisma performanţelor, la Steaua am cunoscut recunoaşterea ca jucător. De multe ori ai vrea ca acasă să fii recunoscut ca un jucător valoros. Nu pot spune că nu sunt cu sufletul şi alături de Dunărea Galaţi. Mai ieşeam noi, veteranii, de pe gheaţă, ca să îi lăsăm şi pe cei tineri să joace. La Dunărea Galaţi noi nu aveam nici măcar 17 jucători să intre pe gheaţă, iar băieţii se plângeau că nu erau plătiţi. Asta ca să vorbim iar despre ce condiţii se ofereau.

„Am bătut Miercurea Ciuc după 22 de ani“

De multe ori ai jucat accidentat. Ai făcut-o pentru că nu puteai sta departe de hochei sau pentru a ajuta echipa?

Întotdeauna pentru a ajuta echipa. Simţeam că mergea, pentru că nu intram să fac figuraţie pe gheaţă. Aşa e cel mai corect. Eram câţiva băieţi care au ridicat echipa şi de la noi se aştepta să ieşim în faţă.

Ai devenit golgheter în Liga Naţională de Hochei la 42 de ani, în 2011. Te-ai gândit vreodată că vei ajunge unul dintre cei mai longevivi hocheişti din Liga Naţională?

La 30 de ani poate nu m-am gândit, la 38 de ani, m-am întors acasă şi nu îmi doream să mă retrag, voiam să mai joc. Un coleg care a jucat în Austria mi-a spus la 39 de ani că prin valoarea mea, pot ridica hocheiul de la Galaţi. A adus jucători din Slovacia, iar anul următor am ieşit pe locul trei, bătând Steaua în finala mică. Jucătorii slovaci erau valoroşi. În 2012, am bătut Miercurea Ciuc după 22 de ani. Oricum, acolo au de unde să facă selecţie. Toţi cei care se nasc la Miercurea Ciuc numai hochei au în cap.

De câte ori ai îmbrăcat tricoul naţionalei?

Am fost la 14 campionate mondiale şi cred că am peste 150 de selecţii la naţională. Noi eram la graniţa dintre grupele valorice la nivel mondial. România promova sau retrograda într-o grupă valorică. Aveam acea dorinţă interioară de a ne autodepăşi când jucam pentru naţională. Era sentimentul acela special, pe care îl ai în inimă când joci pentru ţara ta, pentru că nu jucam pentru bani.

geru 7

Cătălin Geru a îmbrăcat de fiecare dată cu mândrie tricoul naţionalei Foto: Adevărul

Satul care investeşte în hochei

De ce crezi că duce lipsă în prezent hocheiul românesc?

De baze sportive, de patinoare. Dacă aveam 20 de patinoare în ţară, aveam 20 de baze de selecţie. În realitate, noi avem cinci în toată ţara: Gheorghieni, o comună care are patinoar acoperit, Cârţa, şi care este o poveste în sine, Miercurea Ciuc, Bucureşti, Galaţi, Braşov. Sunt oameni care spun că la Cârţa se va face un centru mare pentru copii care vor să facă hochei. Este cumva şi trist pentru că într-o comună se găsesc oameni interesaţi şi bani pentru hochei, iar în oraşe mari din România, acest sport este aproape uitat.

Poate continua actuala generaţie de hocheişti la nivelul la care voi, cei din vechea gardă, aţi adus hocheiul şi l-aţi menţinut atâţia ani?

Nu ai cum să te menţii la un nivel mare fără investiţii. Se organizează seminarii, la care aduc antrenori canadieni, pentru a ne învăţa să realizăm ce fac ei în campionatul din Canada. Faci, dar dacă nu ai cu cine să pui în aplicare ce înveţi... Noi nu avem patinoare, nu avem baze sportive. Ungurii au construit 16 patinoare după Revoluţie şi au jucat în grupa A la Campionatul Mondial. Asta e diferenţa. Acum 25 de ani, noi îi băteam la pas pe unguri.

Cunoşti toate patinoarele din ţară. Se poate menţine şi chiar îmbunătăţi infrastructura pentru a atrage copii talentaţi către acest sport?

Poţi să faci o investiţie mai mică, dar să găseşti oamenii potriviţi. Poţi aduce câţiva jucători mai valoroşi şi în jurul lor să clădeşti o echipă. Logic ar fi ca statul să se implice, dar uită-te ce se întâmplă. Campionatul naţional de patinaj viteză al României se desfăşoară în Germania pentru că nu avem pistă de viteză omologată. E de admirat că au continuat, deşi nu au baza materială. Cam aşa stau lucrurile.

Emoţia retragerii

Ai jucat hochei până la 45 de ani. Te-ai retras pentru că nu mai puteai sau pentru că nu te mai voiau cei de la echipă?

Am considerat că nu mai are rost. A fost lipsă de respect. În vara lui 2015 s-a reunit echipa, eu mă pregăteam singur, pentru că aveam 45 de ani. Nu te mai poţi antrena alături de cei tineri, dar nu a fost asta o problemă pentru mine. Am simţit că oamenii ăştia nu dau doi bani pe mine, mă refer la conducerea clubului. M-au sunat şi mi-au spus că nu îmi pot da indemnizaţia, pentru că eram plecat din ţară. Am hotărât să nu mă mai duc la echipă până când nu vine preşedintele de la Dunărea Galaţi, Mihai Brandabur, să discute cu noi. Atunci am luat şi decizia de a mă retrage de la echipă. Îmi amintesc ce i s-a întâmplat unui alt coleg, care s-a retras. La meciul de retragere, i s-a dat un plic cu bani şi i s-a spus că este un gest de apreciere din partea clubului. Ulterior, colegul a aflat că i s-au reţinut banii din indemnizaţia de joc. Cum poţi să faci aşa ceva?

geru 3

Meciul de retragere a fost unul dintre cele mai emoţionante momente pentru Cătălin Geru Foto: Adevărul

Nu ţi s-a organizat un meci de retragere la Dunărea Galaţi şi ştiu că eşti supărat din acest motiv.

A fost chiar un episod incredibil legat de asta. Mi s-a spus că mi s-a organizat un meci de retragere, deşi nu s-a întâmplat asta. Chiar stai să te gândeşti: Domle, mi-am ratat propriul meci de retragere? Mi-au organizat colegii de la echipă până la urmă un meci de retragere. În ianuarie 2016 s-a întâmplat asta, nu am ştiut absolut nimic. Jos pălăria pentru ce au făcut. Mi-au făcut o plachetă omagială, un tricou de joc cu semnăturile lor. Eram în tribună şi se spunea că este o festivitate de omagiere, iar eu nu ştiam că era vorba de mine. A fost chiar emoţionant.

Ţi s-a oferit un post de antrenor la Dunărea Galaţi, iar apoi ai rămas fără el. Cum s-a ajuns aici?

M-a sunat directorul clubului şi mi-a spus că era un post de antrenor la echipă şi că eu aş fi cel mai potrivit. Asta era în 2014, înainte de a mă retrage din hochei, iar eu am acceptat. La câteva zile, am auzit că se făcuseră cărţile pentru altcineva. Adusese pe altcineva şi el mi-a spus că s-a amânat examenul pentru postul de antrenor pe vară, deşi eu ştiam că examenul era în ianuarie. Mi-am văzut de ale mele. Am fost prea scârbit. ;

CV

150 de selecţii în echipa naţională

Numele: Cătălin Geru

Data şi locul naşterii: 17 decembrie 1969, Galaţi

 Starea civilă: necăsătorit.  Are doi copii.

Studiile şi cariera:  A studiat la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din  Bucureşti, între 2005 şi 2008.

A avut 150 de selecţii în echipa naţională.

A marcat 900 de puncte în campionate naţionale şi în Cupa României.

A fost golgheter la două campionate mondiale în grupe valorice inferioare: în 2006 şi în 2008.

A marcat 21 de puncte la Campionatul Mondial din 2006 din Sofia, Bulgaria, şi 20 de puncte în 2008, la campionatul mondial de la Miercurea Ciuc, unde a ieşit şi cel mai bun golgheter şi cel mai bun atacant.

 În ediţia 2011-2012, a marcat 80 de puncte în campionat.

 Locuieşte în: Galaţi

16

titluri de campion naţional are în palmares Cătălin Geru. Este cel mai titrat sportiv român
în sporturile
de echipă.

Logic ar fi ca statul să se implice, dar uită-te ce se întâmplă. Campionatul naţional de patinaj viteză al României se desfăşoară în Germania pentru că nu avem pistă de viteză omologată.

„Vreau să fac un nou centru de hochei la Brăila“

Dorinţa ta este să rămâi în hochei ca antrenor?

Fără discuţie! La Brăila vreau să fac un nou centru de hochei pentru copii între 5 şi 7 ani, cu sprijin de la autorităţile locale. Eu zic că va avea priză la public şi numele meu va conta aici. Când vor vedea numele Geru, eu spun că părinţii vor fi stimulaţi să îşi dea copiii la hochei. Am vorbit cu autorităţile locale, hocheiul e un sport totuşi costisitor. Am avut acţiuni de promovare, am împărţit 500 de flyere, am mers prin şcoli.

Performanţele tale în hochei sunt comparabile cu cele ale lui Hagi la fotbal. Cu toate acestea, tu nu ai banii şi nici notorietatea regelui. Te-a deranjat vreodată faptul că eşti mai puţin cunoscut decât fotbalişti cu performanţe mai puţin notabile decât a ta?

Nu am avut niciodată vreo problemă legată de bani sau notoritate. Nu m-am gândit niciodată din perspectiva asta, pentru că eu am jucat hochei din pasiune. Eu zic că dacă eram în altă ţară, poate lucrurile ar fi stat altfel. Dacă era să joc pentru bani, mă lăsam de demult.

geru 6

Dacă ar fi să o ia de la capăt, Cătălin Geru ar alege tot hocheiul Foto: Adevărul

„Nu am primit oferte din afară“

Ţi s-a oferit vreodată posibilitatea să joci în afară?

Nu am primit oferte, nu pot spune altceva, acesta este adevărul. Hocheiul din România este la un nivel scăzut, trebuie să recunoaştem. Doru Tureanu, idolul meu în hochei, a avut oferte să joace în NHL în 1980. Nu pot spune de ce nu a plecat, probabil s-a gândit la familie, la faptul că ar fi putut avea probleme cu Securitatea.

Mai multe - Galaţi

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite