Povestea dramatică a lui „Casanova de România“. Cine a fost Leonard Nae, tenorul care a frânt inimile a mii de femei
0Născut în 1886 într-o mahala a Galaţiului, a cucerit mii de femei, dar şi marile scene ale lumii, însă a murit sărac şi singur, la doar 42 de ani. În zilele noastre, Teatrul Naţional de Operă şi Operetă din Galaţi îi poartă numele, iar în faţa sălii de spectacole a fost ridicată o statuie a artistului.
Puţină lume ştie, dar, în urmă cu un secol, un tenor român îi făcea, în inimile fanelor din toată lumea, o concurenţă teribilă lui Rudolph Valentino, marelui crai al cinematografiei mondiale.
Cu nouă ani mai tânăr decât actorul italian - se născuse în anul 1886, într-o mahala a oraşului Galaţi - tenorul Leonard Nae (cunoscut mai mult ca Nae Leonard, dintr-o transcriere cu iz cazon a numelui) a fost toată viaţa lui doar june-prim al marilor scene, fiind în centrul unei eterne poveşti romantice despre talent şi succes.
Este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari tenori pe care i-a dat România (recunoaşterea talentului lui a dat ocol planetei) dar, în acelaşi timp, este considerat şi un adevărat „sex simbol” al începutului secolului al XX-lea.
Legenda spune că mii de femei i-ar fi căzut în braţe în fulminanta lui carieră (a murit la doar 42 de ani, în anul 1928), iar alte câteva zeci de mii dormeau cu fotografia lui sub pernă. Asta chiar dacă „lupta” lui cu Valentino era în mod evident inegală, căci opereta „nu încăpea” pe ecranele cinematografelor.
„Prinţul” născut în mahalaua Bădălan
Spectatorii i-au zis „Prinţul operetei”, însă o mare parte din viaţa lui n-a fost nici pe departe de prinţ, căci Leonard s-ar căznit să răzbată prin mari probleme materiale. S-a născut în 1886, la Galaţi, în mahalaua noroioasă a Bădălanului, pe malul Dunării.
În spiritul cosmopolitului oraş românesc (pe atunci, populaţia Galaţiului era reprezentată de români doar în proporţie de vreo 30%, restul fiind greci, turci, evrei, francezi, germani, italieni, englezi, austrieci, ruşi samd), a fost rodul unei iubiri internaţionale. Tatăl său, Constantin Nae, era mecanic de locomotivă, iar mama lui, pe nume Carolina Schäffer, era o frumoasă austriacă ajunsă la malul Dunării ca guvernantă pentru odraslele unor armatori celebri.
Ipostaze artistice ale lui Nae Leonard FOTO Colecţia Bibliotecii VA Urechia din Galaţi
Chiar dacă a murit tânără, Carolina a apucat să sădească în mintea fiului ei pasiunea pentru valsul vienez, pentru muzică şi artă, în general. De la tatăl său, marele tenor a moştenit dragostea de libertate şi mândria, dar şi sărăcia, căci un slujbaş al căilor ferate, văduv pe deasupra, nu-i putea oferi prea multe din punct de vedere material. Însă nici nu l-a abandonat în căutarea carierei artistice.
După cum rezultă din cartea „Leonard, soldatul de ciocolată”, scrisă de Gaby Michailescu (Editura Muzicală – 1984), tânărul artist a păşit întâia dată pe o scenă la Teatrul Moldavia din Buzău, cu ocazia unei serbări şcolare. A avut succes convingător, aşa că tatăl său l-a înscris la Institutul Otescu, una dintre şcolile bucureştene bune de artă dramatică şi muzică.
Se spune că, încă de pe atunci, chipeşul adolescent primea deja biletele de dragoste. În anul 1903, Leornard a absolvit şcoala şi, pentru a-şi putea continua studiile, s-a angajat în trupa lui Nicu Poenaru. Era sărac, locuia cu gazdă într-o mahala a Bucureştiului, dar avea doar 16 ani şi-şi permitea fericirea de a trăi în lumea actorilor.
Debut fulminant în „Văduva veselă”
În iunie 1907, adică la doar 19 ani, Leonard Nae a fost distribuit în rolul Danilo din „Vaduva Veselă”, de Franz Lehar, spectacol jucat la Grădina Oteteleşanu. Este de remarcat că punerea în scenă se producea la doar doi ani de la premiera absolută, din 1905, de la Opera din Viena. Publicul l-a aplaudat pe artist, frenetic, minute în şir. Succesul său a fost de-a dreptul fulminant. Criticii au consemnat: „căldura vocii tânărului tenor, magnetismul privirii sale şi mai ales calităţile lui de artist dramatic au vrăjit publicul”.
După triumful din „Văduva Veselă”, Leonard a devenit artistul român cu cea mai mare priză la public, în special la cel feminin. Au fost tipărite mii şi mii de ilustraţii cu chipul său pentru că toate femeile doreau să-l aibă. A devenit idolul româncelor din primele decenii ale secolului al XX-lea. Toate îl adorau, fie ele adolescente sau femei rostuite, într-un soi de isterie naţională.
Ipostaze artistice ale lui Nae Leonard FOTO Colecţia Bibliotecii VA Urechia din Galaţi
Potrivit biografilor, marele Dimitrie Gusti ar fi fost cel care i-a sugerat lui Leonard reţeta succesului: să joace şi pe scenă, dar şi în afara ei, rolul tânărului înflăcărat, plin de vervă, îndrăgostit. Chiar dacă succesul la femei i-a atras ura bărbaţilor, şi mai cu seamă cea a soţilor şi amanţilor înşelaţi cu el, a devenit în scurt timp cel mai bine plătit artist al momentului, fiind copleşit cu daruri.
Când intra la „Capşa”, lumea se ridica, îl aplauda. Magazinele din Bucureşti şi din provincie îşi puseseră firme cu numele său. Toată pleiada personajelor jucate: prinţ, bandit, cerşetor, sau conte naşte o industrie a chipului său.
Ioan I. Dalles îl divinizează. Ca un adevărat mecena, îl trimite să ia lecţii de canto la Paris, cu Részke, Carussy şi Ciucurette, suportând cheltuielile. Reîntors la Bucureşti, poartă ca la Paris „ţilindrul”, agaţă ţigara în colţul buzelor, priveşte altfel lumea. Cu apariţia sa de poveste înnebuneşte toate femeile. „Max, tot sensul vieţii mele rămâne scena şi cadânele astea care nu mă slăbesc din loc”, îi mărturiseşte într-o zi prietenului său, actorul V. Maximilian (conform volumului „Leonard, soldatul de ciocolată”, scris de Gaby Michailescu).
Elena Zamora, despre Leonard
Una dintre cele mai interesante mărturii despre Leonard Nae o regăsim în jurnalul actriţei Elena Zamora (cunoscut publicului din volumul „Am slujit cântecul”, apărut în anul 1964 la „Editura Muzicală” din Bucureşti).
„Eram atunci în clasa a treia de liceu şi auditoare la Conservator. Toată clasa era amorezată de Leonard! Era idolul ţării întregi. Toate ţineam fotografia lui ascunsă sub pernă şi visam că ne făceam artiste. Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi, în uniformă şcolară, cu bereta pe cap, cozile pe spate şi inima cât un purice, am îndrăznit să mă duc la Otetelişanu unde juca şi era director împreună cu V. Maximilian”, scrie actriţa în biografia ei.
„L-am găsit cocoţat pe un colţ de masă, cum îi plăcea lui să stea. Obişnuit cu asemenea vizite, a început să râdă batjocoritor. Amuţită de emoţie nici nu auzeam ce spune şi cu răsuflarea tăiată, cer fotografie cu autograf. M-am înroşit toată şi am amuţit complet. Mi-a spus cu un calm desăvârşit: «Fugi de-aici, flecuşteţule». Dacă mi-ar fi căzut tavanul în cap nu cred că m-ar fi durut. Am fugit şi nu m-am oprit decât în dreptul cofetăriei «Capşa».Vorbeam singură ca o nebună. Eu care mă pregătisem atât, ca să vadă el ce curată, pieptănată, aranjată eram. Trei nopţi nu dormisem. Cu ochii cât cepele de atâta plâns, sughiţând, poposii pe o bancă în «Cişmigiu». Şi acolo am făcut un jurământ: să nu mă las până nu voi ajunge să cânt lângă el. Şi visul s-a împlinit după 17 ani”, continuă povestirea din volumul amintit.
Ultima cortină
La 40 de ani, Nae Leonard avusese deja nenumărate aventuri şi două mariaje desfăcute. După divorţul de fiica moşierului Guriţă, de la Focşani, Elena, s-a îndrăgostit de Dora Steuermann, cea care avea să-i devină a treia soţie. Viaţa trăită cu intensitate maximă i-a ruinat sănătatea faimosului tenor. Era fumător şi băutor de cafea „înrăit”. Tuşea dar credea că de vină sunt ţigările.
În acea perioadă, a fost angajat pentru a susţine spectacole în Franţa, cu spectacolul “Baiadera”. Avea frecvent febră, iar în timpul unei reprezentaţii, s-a prăbuşit pe scenă. Abia atunci a acceptat să fie consultat de un medic şi avea să afle că suferă de tuberculoză. S-a întors în ţară, iar la scurt a avut ultima lui reprezentaţie. Momentul este relatat chiar de Elena Zamora, în jurnalul ei.
„Într-o seară, pe care n-o voi uita niciodată, Leonard a sosit la teatru abia ţinându-se pe picioare. A intrat în cabină, s-a machiat, mi-a transmis vorbă prin cabinieră să mă îmbrac repede, căci va începe spectacolul mai devreme şi să-l iert că nu trece să mă salute. Jucam rolul unei fete care ocupa la teatru loja unui conte cu monoclu, pe care nu-l cunoştea şi urma a-i fi prezentat. El avea rolul frizerului care se rătăcea, găsea un monoclu, ajungea la lojă, fata îl lua drept contele aşteptat, de aici pornea hazul”, a povestit artista.
„În acea seară, în scenă, şi-a spus replicile după o pauză. După primul act m-a rugat să-mi schimb repede rochiile. Îmbrăcată în rochia de tafta roz, pe care o păstrez şi azi în amintirea lui, căci atunci a jucat cu mine ultima dată, am bătut la uşa cabinei lui şi nu mi-a răspuns.L-am căutat prin culise, prin scenă, pe la maşinişti, în timp ce regizorul striga: «sus cortina! ». Ajung în decorul cu grădină în faţa casei, mă aşez pe bancă cântând o arie. Urma scena cu părinţii fericiţi de a-şi mărita fata cu un conte, apoi sosirea invitaţiilor, logodna. El intra la final, făceam un duet, ne cântam iubirea: «Lună, tu, secrete ştii»…. Intrase palid în scenă, abia se ţinea pe picioare”, continuă povestirea.
„Cântăm. Scena era luminată doar de un proiector cu raze difuze. După primul cuplet, dansăm. Uitându-mă spre el cu capul pe umărul lui, el ţinându-mi mâinile fierbinţi pe după cap. A încetat să cânte, am preluat tonul. Dintr-o dată, o răsuflare de foc îmi dogori ceafa urmată de o hemoptizie violentă pe spatele meu. Am vrut să-l scot din scenă în paşi de dans. «Nu! Cântă înainte, să nu vadă publicul. Mai avem puţin. Iartă-mă!» mi-a şoptit”, scrie în continuare actriţa în jurnalul ei.
Nae Leonard FOTO Colecţia Bibliotecii VA Urechia din Galaţi
„S-a tras cortina. Un doctor aflat în sală i-a dat să înghită gheaţă, i s-au făcut nişte injecţii. S-a ridicat, a fost imposibil să-l împiedicăm. Ajuns în scenă, publicul a început să-l aplaude în delir. Privea fericit, cu un zâmbet în colţul gurii. Spectacolul se termina cu despărţirea noastră, părinţii mei aflând despre dragostea mea pentru frizer. El pleca, eu rămâneam în scenă plângâdu-mi durerea, printr-un cântec care suna aşa: «Adio, asta-i ultima seară. N-am să te mai văd niciodată, adio»… La versul, «Adio, asta-i ultima seară»…. se stingeau luminile rampei, plângeam în hohote în scenă. Plângeau artiştii strânşi la arlechini, maşiniştii în culise, instrumentiştii din orchestră, în fosă. Publicul aplauda şi plângea”, se încheie relatarea dramaticului eveniment.
Apusul prinţului Leonard
Bolnav şi sărac, pentru că nu-şi putea permite internarea într-un sanatoriu, Leonard s-a retras la Câmpulung, unde se mutase tatăl său după pensionare.
Acolo avea să moară, într-o seară de decembrie a anului 1928, privind pe ferestră în timp ce asculta la gramofon „Contesa Maritza”. Avea doar 42 de ani.
„24 decembrie 1928. Ajun de Crăciun. Smirnă, tămâie şi busuioc ardeau în camera în care focul dogorea în sobă. Fulgii sărutau geamul pe dinafară. Prinţul de poveste care a cântat cu sufletul 200 de operete, fără dublură, avea junghiuri interecostale, frisoane, transpira des, obosea uşor. În singurătatea albă de vecernie, în timp ce patefonul psalmodia vocea lui cu aria sa din Contesa Maritza, sufletul s-a desprins de trup pentru totdeauna”, notează Gaby Michailescu în „Leonard, soldatul de ciocolată”.
În zilele noastre, o stradă din Capitală şi un teatru din oraşul natal, Galaţi, îi poartă numele. Ba chiar în faţa Teatrul Naţional de Operă şi Operetă „Nae Leonard” din Galaţi străjuieşte bustul tenorului, o copie după cel realizat de sculptorul Oscar Han în 1929, prin colectă publică organizată de revista „Rampa”, amplasat în parcul Kiseleff din Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
