Leonardo Da Vinci, geniul transgânditor care scria în oglindă. Riscurile eliminării simbolurilor creştine din pictura prin care a reprezentat-o pe Fecioara Maria

Leonardo Da Vinci a fost arhitect, inventator şi anatomist, reuşind în scrierile sale să schiţeze analogii extraordinare, care uimesc oamenii de ştiinţă şi astăzi. Leonardo compara fluviile lumii cu arterele umane, căldura sufletului cu cea a solului, iar anumite oase ale scheletului omenesc cu munţii pământeşti. Da Vinci a avut şi un mare defect: era aiurit şi multe dintre lucrurile pe care le-a început nu le-a dus până la capăt.

Leonardo Da Vinci era diferit în absolut toate privinţele. Era stângaci şi scria în oglindă, gest considerat diabolic în epoca când a trăit marele inventator. În celebra sa lucrare Codex Leicester, Leonardo Da Vinci face o comparaţie nemaiîntâlnită până atunci între fluviile lumii şi arterele umane, căldura sufletului şi cea a solului, precum şi între anumite oase ale scheletului omenesc şi munţii pământeşti, scrie Cristoph Schulte-Richtering în cartea ”Regi, războaie şi cocote”.

Gândirea interconectată a lui Da Vinci l-a ajutat să stabilească legături surprinzătoare, să gândească asociativ şi să poată astfel pune cap la cap lucruri aparent necorelate, ajungând astfel la intuiţii neaşteptate. Pe de altă parte, o astfel de gândire este nesistematică, iar asta a făcut ca Leonardo Da Vinci să fie perceput în epoca sa ca un mare aiurit, care începea multe lucruri şi nu ducea decât puţine la capăt, se menţionează în lucrarea ”Regi, războaie şi cocote”.

Da Vinci era aproape obsedat de tot ce înseamna mişcare, pornind de la curgerea apei, zborul păsărilor sau circuitul sanguin. Pictorul a frapat, din nou, prin peisajele şi fundalurile picturilor sale, ce par învăluite într-un fel de ceaţă. Privitorii au senzaţia că se uită la picturi prin ochelari cu lentilele aburite, dar este, de fapt, ”sfumato”, o tehnică ce înseamnă în traducere ”a se risipi ca fumul”, menţionează Cristoph Schulte-Richtering în cartea sa.

Leonardo Da Vinci a pus în practică o tehnică, ce se numeşte ”trecerea”, ce presupune ca ochiul şi creierul privitorului să fie permanent în mişcare, astfel încât să îşi pună în permanenţă întrebări: ce văd eu este un munte? Sau un nor? Este Ioan apostolul din ”Cina cea de taină”? Sau poate este Maria Magdalena?. Chiar dacă privitorul ar încerca să mărească cu o lupă obiectul de studiu, picturile lui da Vinci se împotrivesc analizei, iar ”ceaţa” persistă.

Pe reversul monedei italiene de un euro este reprodusă o schiţă a lui Da Vinci, Omul Vitruvian, ce reprezintă o figurină, ce se întinde exact cât să încapă într-un cerc şi un pătrat. Celebrul pictor l-a desenat pe bărbat din două perspective diferite, făcând din nou notă discordantă cu pictorii din vremea sa, care realizau doar reprezentări monoperspective, consemnează Schulte-Richtering în cartea sa.

Zâmbetul Mona Lisei

Da Vinci a ieşit din tipare şi când a pictat tablouri cu subiect religios, precum ”Fecioara între stânci”. În mai toate picturile din epocă care o înfăţişează pe Fecioara Maria, căpşunul este mereu prezent. Nu şi la Leonardo. Pictorul a scos din tablou aureola şi căpşunul, limitând simbolurile creştine şi încercând astfel să elibereze arta de constrângerile religioase. Perspectiva sa nu a fost lipsită de pericole, mai ales în acele vremuri, când gestul său putea fi considerat uşor o erezie, se detaliază în lucrarea ”Regi, războaie şi cocote”.

Celebrul surâs al Mona Lisei reuneşte toate caracteristicile artei lui Da Vinci. Prin aplicarea tehnicii ”sfumato”, chipul Mona Lisei are trăsături vagi, astfel că nu ştii dacă zâmbeşte sau nu. ”Trecerea” inventată de Leonardo este şi ea prezentă în celebra pictură. Se ştie că Da Vinci obişnuia să angajeze măscărici, pentru a destinde atmosfera când femeia îi poza, numele ei fiind Lisa del Giocondo. Prin urmare, zâmbetul Mona Lisei este încercarea acesteia de a rămâne serioasă când poza pentru realizarea portretului, în condiţiile în care bufonii încercau să îi stârnească râsul, scrie Schulte-Richtering în cartea sa.

Până şi numele Mona Lisa este un joc al lui Da Vinci cu simbolurile creştine, ştiindu-se că ”Mona” este forma scurtă pentru ”Madona”. Leonardo a dorit astfel să se îndepărteze de simbolistica pur creştină şi să dea picturii sale o simbolistică lumească. Secretul celebrei picturi este tocmai neclaritatea şi nelămurirea care o imprimă privitorului cu privire la zâmbetul Mona Lisei. Este nesurâs sau surâs? În realitate, este atât una, cât şi cealaltă, este concluzia trasă în lucrarea ”Regi, războaie şi cocote”.