De ce ne primim oaspeţii cu pâine şi sare – tradiţii şi superstiţii. Misterele jurământului unei religii medievale secrete
0
Potrivit istoricilor, primele mărturii ale acestei forme ritualice de ospitalitate sunt precreştine, iar oferirea pâinii (la început erau boabe de grâu) şi sării era un semn acceptare faţă de cel care venea în casa sau în ţinutul cuiva. Pâinea şi sarea dau însă o sumedenie de alte credinţe şi obiceiuri.
Când vine vorba despre o primire oficială, gândul ni se îndreaptă, aproape reflex, către pâine şi sare. Se-ntâmplă atât de des ca la orice întâmpinare de oaspeţi de seamă să se aducă un colac bine făcut, ori doar o pâine frumos rumenită, având alături o fărâmă de sare, încât aproape că nici nu mai remarcăm gestul. Se pierde printre detaliile scenariului oficial, ducând în umbră şi extraordinara simbolistică a oferirii de pâine şi sare.
De ce pâine şi sare şi nu lapte şi miere?
Totuşi, până la urmă, nu poţi să te întrebi cum a ajuns suprem gest de ospitalitate oferirea a două alimente simple precum pâinea şi sarea. De ce nu lapte şi miere? Sau brânză şi vin?
Ei bine, totul vine din negura timpului. Potrivit istoricilor, primele mărturii ale acestei forme ritualice de ospitalitate sunt precreştine, iar oferirea pâinii (la început se ofereau boabe de grâu) şi sării era un semn de bunăvoinţă şi de acceptare faţă de cel care venea în casa sau în ţinutul cuiva.
Pâinea (grâul) simboliza bogăţia câmpului, iar sarea era adevăratul aur al antichităţii, fiind, vreme de milenii, cel mai scump produs de comerţ.
Descoperim obiceiuri asemănătoare în atmosfera imediat precreştină a lumii romane păgâne şi a celei iudaice monoteiste. Istoria folosirii pâinii ca element al comuniunii, al împreună-trăirii, se adânceşte în timp.
Astfel, găsim practica binecuvântării şi frângerii pâinii în iudaismul secolelor dinainte de Hristos, dar şi în lumea romană, la adunările ce purtau numele Symposium.
În tradiţia creştin-ortodoxă, pâinea este simbolul vieţii, pe care omul i-o oferă lui Dumnezeu. Aceste valenţe sacre s-au transmis, de altfel, şi în tradiţia populară, care a împletit cutumele vechi cu învăţătura creştină.
Misterul jurământului pe pâine şi sare
Un aspect extrem de interesant cu privire la tradiţia pâinii şi sării îl găsim în lucrarea „Superstiţiile poporului român”, publicată acum aproape un secol de către profesorul Gh.F.Ciauşanu.
Foto
Acesta povesteşte despre o veche formulă de jurământ pe pâine şi sare provenind din secolul al XVIII-lea şi consemnată de anuarul unui liceu din Braşov (sursa: prof.N.Sulică) sub denumirea „Formula Jurandi Valacika”.
Formula, de inspiraţie bogomilică (o religie est-europeană destul de controversată, care semăna destul de mult, în unele aspecte legate de ritualurile secrete, cu francmasoneria), este foarte puţin cunoscută în spaţiul românesc, iar semnificaţiile ei rămân în mare parte un mister şi în zilele noastre.
Dar iată jurământul în transcrierea fonetică redactată de GH.F.Ciauşanu.
„Aşe să tye ajutye Dumnyezău tatu, fiu, duhu sfânt un Dumnyezău aghyevărat, sfânta Maria, patru posturi, într-un an, trii zâle în săptămână, crucea şi biserica, pita şi sarea, cumenycătura de la moarte, sfânta ruga ispaşenya sufletului, toti doisprezece Ilie şi Pavel apostoli, afurisenyeă sufletului şi pe asta şi pe altă lume, blagoslovenya sufletului; afurisât să fii tu, de nu-i spunye cu toată dereptatya sufletului, pe ce tyoi întreba ce ştii, ce-ai auzât, de la cine ai auzât şi ce-au văzut; nu nyii spunye cu toată dereptatyea sufletului. Aşe să tye ajutye Dumnyezău şi sfinţii toţi ai lui Dumnyezău”.
„În mozaicul acesta pestriţ al credinţei orientale bogomilice trebuie să ne surprindă, ca un adaos curat naţional românesc, pâinea şi sarea, pe care jură evlaviosul român din veacurile trecute, cu mâna pe Sfânta Cruce”, scrie Gh.F.Ciauşanu.
„Pâinea şi sarea, elementele indispensabile pentru susţinerea traiului zilnic, în abstracţiunea ideal-metaforică, simbolizează în lumea sufletească a poporului nostru sanctuarul familiar, armonia indisolubilă a vieţii conjugale”, adaugă profesorul.
Obiceiuri româneşti legate de „cultul” pâinii
„Grâul este cinstea mesei “, spunea folcloristul Simeon Florea Marian, referindu-se la rolul de căpătâi al pâinii. În lumea satului românesc încă mai există tradiţia ca stăpânul casei, sau mama copiilor să facă semnul crucii deasupra pâinii şi abia apoi să o frângă şi să o împartă.
Cinstirea pâinii constituie încă un ritual sacru în satele Moldovei. Nu veţi vedea niciun bătrân din această parte de ţară care să nu te certe cu asprime dacă te va vedea aruncând pâinea rămasă de la masă sau chiar firimiturile.
„Prima bucăţică (mai ales din pâinea de grâu nou) este considerată ofrandă pentru cei morţi şi trebuie aruncată ritual pentru aceştia. Ultima, numită şi «bucăţica norocului», «bucăţica puterii», concentrează, în gândirea populară, o putere magică de influenţare a viitorului copiilor, dar şi al adulţilor“, afirmă etnologul Ofelia Văduva, în lucrarea Magia darului.
Un obicei încă întâlnit în satele din Moldova, dar şi din zona Bucovinei este colăcăria, adică ducerea colacilor naşilor de către finii cununaţi sau de către părinţii finilor botezaţi. Aceşti colaci cu caracter ritual au o semnificaţie anume. Se crede că aşa cum aceşti colaci sunt mari, rotunzi şi frumoşi, aşa va fi şi viaţa celor cununaţi sau botezaţi.
Pâinea, ca simbol al vieţii, dar şi al morţii
Iată ce spune Vulgata (traducerea latină a Sfintei Scripturi) despre obiceiul primilor creştini de a se aduna pentru frângerea pâinii (Faptele Apostolilor 2, 42): „stăruiau în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.
Grânele, făina, aluatul şi în cele din urmă pâinea sunt încărcate de o simbolistică arhaică, dar încă puternic prezentă în lumea satului, fiind, după caz, semn de bucurie, rodnicie, belşug, puritate. Luând diferite forme, pâinea îl însoţeşte pe om de-a lungul vieţii, în momentele de bucurie, dar şi la necaz.
Dacă la nuntă colacul este semn de bucurie, la înmormântare colacul semnifică trecerea omului prin viaţă, închiderea ciclului vieţii.
„Pâinea, întruchipare a hranei esenţiale, semnifică trupul şi se asociază vieţii active. Românii privesc pâinea ca pe o fiinţă vie, fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu, astfel că era aşezată la loc de cinste pe masă, învelită într-un ştergar alb şi curat, lângă icoană“, susţine Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei de la Iaşi.
Blestemele şi binecuvântările sării
Sarea are însă şi o valoare simbolică importantă la majoritatea populaţiilor. Folosită ca element purificator în şintoism, ca simbol al hranei spirituale în liturghia botezului – „sare a înţelepciunii” –, ca ofrandă împreună cu pâinea în creştinism, sarea este şi un element important în ritualuri, de la cel ebraic de sfinţire a victimelor, de purificare a gospodăriei la diverse populaţii, până la cel de purificare a spaţiului de către luptătorii de sumo.
La greci, la evrei, la arabi, ca şi la români, sarea este şi un simbol al ospitalităţii şi al prieteniei, pentru care este împărţită, având valoarea unei legături de frăţie. În spaţiul românesc sarea este folosită pentru acţiunea sa benefică sau malefică în diferite ritualuri.
În ciclul vieţii, sarea este folosită bunăoară la naşterea unui copil, în scaldă, sau pentru îmbunarea ursitoarelor. Pe prag, pe fereastră sau pe o masă la capul lăuzei se pun sare, pâine şi o serie de obiecte simbolice, pentru a i se prezice o viaţă cât mai prosperă noului născut.
O altă întrebuinţare este în ceremonialul de nuntă, pentru prosperitatea mirilor: tânăra pereche este îndemnată adesea de către mama mirelui să lingă sare de pe o pâine.
Caracterul sacral al sării se manifestă şi prin respectarea anumitor tabu-uri legate de întrebuinţarea ei: să nu verşi sarea că va fi ceartă în casă, dacă ţi se fură sarea de la vite ele vor muri, să nu dai sare din casă lunea pentru că îţi mor vitele, şi multe altele, considerate superstiţii, dar care au rămas în practică până în zilele noastre.
Pâinea şi sarea la alte popoare
Desigur, oferirea pâinii şi sării nu este un gest universal de bunăvoinţă. În fapt, el se limitează la arealul central şi este-european, în special la popoarele care au avut contact îndelungat cu populaţiile de origine slavă: România, Bulgaria, Serbia, Croaţia, Cehia, Slovacia, Polonia, Letonia, Ucraina, Rusia.
Bulgaria: Acest obicei sugerează ospitalitate, pâinea şi sarea fiind aduse de către o femeie. Bulgarii fac un fel special de pâine, numit „pogacha”, care este destul de plat si decorat minuţios.
Cehia si Slovacia: Tradiţia se practică încă în Cehia şi Slovacia pentru ocazii speciale, spre exemplu, atunci când preşedinţii altor state vin să viziteze ţara. În viaţa de zi cu zi obiceiul a dispărut.
Rusia: În tradiţia Rusiei, cuvantul pâine este asociat cu ospitalitatea, fiind cea mai respectata mâncare, pe cand sarea este simbolul prieteniei. Există şi un salut tradiţional, „Khleb da sol!” (Paine si sare!). Fraza este rostita de oaspete ca o expresie fata de bunavointa gazdei.
Polonia: Întâmpinarea cu pâine şi sare este asociatî cu ospitalitatea nobilimii poloneze. Astăzi este observată la nunţi, unde mirii sunt serviţi de către părinţii lor, la întoarcerea de la biserică.
Macedonia: Asemănător obiceiurilor bulgăreşti, o paine specială este pregatită penru a exprima ospitalitatea. De asemenea, aceasta se prepară şi de Crăciun, ca partea a cinei, având o monedă ascunsă în ea.
Finlanda, Estonia şi Letonia: În aceste ţări, pâinea şi sarea erau oferite ca simbol al binecuvântarii unei noi case. În locul pâinii albe se prefera pâinea neagră.
Germania: Obiceiul este întâlnit la nuntă, pentru o alianţă de lungă durată a mirilor, dar şi la schimbarea locuinţei, pentru prosperitate şi fertilitate.
Se încarcă comentariile...
